„Primăvara Românească”.

Da, puțini își mai amintesc, dar spre sfârșitul anilor 1960 a existat o scurtă, însă exuberantă ”Primăvară Românească”. După retragerea trupelor sovietice de ocupație (1958), după plecarea ”consilierilor” ruși care ne aduseseră pe Moș Gerilă, lupta de clasă, deschiaburirea și lagărul de la Canal, după eliberarea ultimilor deținuți politic (1964) și la București începuse să răsară soarele. De scris s-a putut întotdeauna scrie, dar de prin 1965 s-a putut și publica, și încă în tiraje de sute de mii.

Publicul se bătea pe romanele lui Marin Preda sau Eugen Barbu, așteptam cu nerăbdare apariția săptămânalului ”România Literară” (condus de fostul deținut politic George Ivașcu) și dădeam șperț pentru a obține cea mai recentă carte străină, publicată de Editura ”Univers” (director – prof. Romul Munteanu). Scriitorii ”aveau voie de la Stăpânire” să scrie despre subiecte pe care manualele școlare încă nu îndrăzneau să le abordeze, cum ar fi anii ocupației sovietice. Și astfel a apărut literatura ”Obsedantului Deceniu”; dacă până atunci poezia fusese vârful de lance, după 1965 încet-încet romanul s-a impus ca gen literar dominant.

Ispita romanului.

Dintotdeauna, Francisc Păcurariu ( de la a cărui naștere se împlinesc 105 ani) s-a considerat în primul rând poet, și abia apoi ziarist și eseist. Ce-i drept, a debutat în 1940 ca poet, în ”Tribuna Ardealului”. Dar, ajuns la vârsta maturității, și el s-a lăsat vrăjit de ”Primăvara Românească” a anilor 1960 și s-a apucat de roman. În acei ani era ambasador la Atena. Grecia era sub dictatura ”coloneilor negri”, de ieșit în oraș se ieșea numai în grup, viața culturală locală practic nu mai exista – așa încât Francisc Păcurariu avea timp berechet de scris. Iar în viața oricărui bărbat vine o vreme când te năpădesc amintirile tinereții; dacă pentru scriitorii din țară tinerețea însemna anii ”Obsedantului Deceniu”, pentru Francisc Păcurariu însemna anii ocupației ungare în Transilvania de Nord. Reamintim faptele: la 30 august 1940, sub presiunea lui Hitler și Mussolini, România a fost silită să cedeze aproape jumătate din teritoriul Transilvaniei în favoarea Regatului Ungariei: Diktatul de la Viena (1940 – 1944). Francisc Păcurariu a fost unul dintre puținii intelectuali români rămași în teritoriul vremelnic cedat, iar romanul său ”Labirintul” (1974) relatează povestea tristă a anilor de ocupație ungară: șovinism revanșard, crime hungariste, epurare etnică, genocid rasial...

”Labirintul”. 

Francisc Păcurariu provenea dintr-o familie etnic mixtă, de aceea a rememorat sobru, fără patimă inutilă atmosfera ocupației ungare a Transilvaniei de Nord. Mai mult: mărturia sa nu putea fi negată, mare parte dintre personajele acestui roman autobiografic mai trăiau la acea vreme! A fost o mare surpriză pentru publicul românesc: subiectul fusese interzis vreme de 30 de ani, de dragul ”frăției socialiste” cu Ungaria lui János Kádár, marele prieten al Moscovei. Asta a generat un mare succes de public: în cei 40 de ani care au urmat, romanul a fost reeditat de 6 ori, tirajul total depășind un sfert de milion de exemplare.

Diktatul de la Moscova.

Și au trecut anii, iar în 1988 – 1989 Uniunea Sovietică a intrat în criză. Liderul de la acea vreme, Gorbaciov, a perfectat o înțelegere cu Occidentul: cedarea ”Lagărului Socialist” în schimbul unor credite de peste 100 de miliarde $. În majoritatea Statelor ”socialiste”, tranziția spre democrație s-a efectuat la ordinul Moscovei, prin demiterea vechii echipe de conducere. În Republica Democrată Germană însă, lucrurile au mers mai greu: liderul comuniștilor germani, Erich Honecker, nu se lăsa dus. La care în mai 1989 Gorbaciov i-a convocat la Moscova pe președintele ungar, Mátyás Szürös, și pe ministrul ungar de Externe, Gyula Horn. Cei doi, vechi agenți ai spionajului sovietic, au fost instruiți cum să declanșeze o criză internațională de proporții, deschizând frontiera cu Austria și înlesnind trecerea în Occident a zeci de mii de cetăţeni est-germani.

A fost o ”migrație” amplu mediatizată, care a determinat căderea lui Honecker. La schimb cu acest serviciu, Szürös și Horn au cerut sprijinul Moscovei pentru redobândirea Transilvaniei. Fostul secretar general al Tratatului de la Varșovia, Ivan P. Aboimov, va confirma unui jurnalist rus, pe 26 aprilie 2005, că „Ungaria voia ca noi să intervenim în România, fiindcă spera să soluționeze astfel problema Transilvaniei”.

Gorbaciov nu s-a ostenit să le explice tovarășilor unguri că avea înțelegeri pe bani buni cu Occidentul și nu-și putea permite să marșeze la planul lor, care prevedea ample incidente interetnice în Transilvania, urmate de o intervenție militară. I-a lăsat să creadă că Moscova îi va sprijini. Iar comuniștii ”reformiști” din Ungaria au acționat în consecință. La 8 iulie 1989 a avut loc la București întâlnirea la nivel înalt a statelor membre ale Tratatului de la Varșovia. Cu această ocazie, prim-ministrul Miklos Németh și ministrul de Externe Horn s-au întâlnit cu Ceaușescu. Întrevederea a fost intermediată de Mihail Gorbaciov. Ungurii au pretins de la obraz că Transilvania nu aparține României – iar Gorbaciov nu i-a contrazis.

Zorile însângerate.

În lunile care au urmat, comuniștii unguri – revopsiți ca ”socialiști” – au trecut la pregătirea unui conflict interetnic în Transilvania. Precum am demonstrat prin documente oficiale ( https://www.edituradecarte.ro/produs/targu-mures-zori-insangerate/ ), asta a dus la incidentele interetnice din 19 – 20 martie 1990, regizare de securitatea comunistă ungară la Târgu Mureș. La acel moment, ”prietenul lui Gorbaciov”, Ion Iliescu, care se afla la conducerea României, a realizat că Moscova îi ascunde foarte multe lucruri, cum ar fi înțelegerile Kremlinului cu guvernul revanșard de la Budapesta. Iar dacă va continua să acorde credit nelimitat rușilor, curând va zbura de la Putere – așa cum pățiseră deja comuniștii ”revopsiți” din celelalte State socialiste.

Această conștientizare a fost grăbită de apariția reacției românilor majoritari la resurecția revizionismului ungar: medii sociale din ce în ce mai ample au devenit conștiente de caracterul trădător, antinațional al politicii promovate de CFSN\CPUN în ceea ce devenise între timp ”problema Transilvaniei”. Spre sfârșitul lui ianuarie 1990 apar primele inițiative care, în timp relativ scurt, vor duce la constituirea Uniunii ”Vatra Românească”. 

”Vatra Românească”.

Propaganda comunist-securistă ungară s-a străduit să prezinte fenomenul ”Vatra Românească” ca o creație a ”Securității române”. Documentele oficiale, aflate la CNSAS, spun însă altă poveste: departe de a fi un ”paravan” al serviciilor de informații românești, Uniunea ”Vatra Românească” constituia o țintă, un mediu care trebuia ținut sub supraveghere. Dându-și seama că, dacă nu stăpânește situația, va pierde alegerile din mai 1990, în ultimele zile ale lunii aprilie 1990 conducerea CFSN\CPUN a instruit Serviciul Român de Informații ”să aibă în atenție” Congresul Uniunii ”Vatra Românească”, care urma să se deruleze la Târgu Mureș, în perioada 4 – 6 mai 1990. Iar SRI raporta: „Vor participa patru cadre de informații la lucrările conferinței”. Deghizați în ”jurnaliști”!

Deci, în mai 1990, serviciile românești de informații nu aveau acces la mediile de conducere ale ”Vetrei Românești” și nici măcar nu aveau agentură printre delegații la Congres. Iar atunci apare o întrebare legitimă: dacă n-a fost mâna SRI, cum a apărut și s-a dezvoltat atât de rapid o inițiativă civică de asemenea amploare?

Scriind istorie fără voia sa.

Apariția ”Vetrei Românești”, în primele luni ale anului 1990, m-a fascinat: în istoria românilor sunt puține exemple de reacții civice de asemenea amploare. În 1996 am devenit ofițer SRI și am dobândit un acces mai amplu la informații despre acea perioadă. Iar mulți dintre colegi trăiseră acele momente și-mi puteau oferi detalii suplimentare. Am ajuns curând la concluzia că ”Vatra Românească” a fost o reacție identitară apărută în mediul intelectualității române din Transilvania, care s-a extins rapid fiindcă mai toți din  acel mediu știau că, după lozinca ”Afară, afară cu românii și evreii din Ardeal!”, urmează curând masacrele, precum la Ip, Trăsnea și Moisei. Ca în 1940 – 1944, da – exact așa cum relata romanul lui Francisc Păcurariu, ”Labirintul”. Pe care mai toți îl citiseră.

Fără să vrea, Francisc Păcurariu a contribuit deci, prin opera sa, la scrierea unei pagini de istorie civică, esențială pentru devenirea ulterioară a națiunii noastre. Pentru un scriitor, nu există mai mare onoare!