Cînd politicienii ajung la ananghie penală, devin evlavioși și-l descoperă, brusc, pe Dumnezeu. Vor la mănăstire, nu la închisoare. Cînd politicienii ajung la ananghie politică, devin consensuali și descoperă, brusc, ”proiectul de țară”. Vor o mare coaliție prietenească de partide și nu competiție politică pe bune. Vor, de fapt, un blat generalizat binecuvîntat de Interesul Național.
Vorbele acestea, ”proiect de țară”, sună pompos, responsabil, prestigios și nu exprimă, de fapt, nimic, căci ”proiectul de țară” se cere a fi, întotdeauna, găsit. Nu există ”proiect de țară”, dar asta nu înseamnă că nu trebuie să lucrăm la el, să ne găsim unul, să ne exersăm afectivitatea iubindu-l înainte de a ști în ce constă. De fapt, ”proiectul de țară” este o formă de evaziune cînd ești cu spatele la zid. Te refugiezi într-o vorbă mare cînd constați că micile vorbe cu care încerci să păcălești zi de zi nu mai țin. Dar, hai să luăm în serios această prostie și să vedem ce ar putea fi.
Proiect de țară, deducem, înseamnă o chestie mare și generoasă, deopotrivă plină de fior patriotic și de inteligență, cu care toată lumea este de acord, pentru că e atît de mare și de generoasă, încît n-ai cum să nu fii de acord. Proiectul de țară este o chestie în care crede tot poporul, pentru care lucrează toată suflarea și în numele căreia facem, în consens, tot ce trebuie. Ideile cheie sînt ”efort colectiv”, ”energii naționale conjugate”, ”unitate în cuget și-n simțiri”. Proiectul acesta de țară, desigur, este trasat de politicieni care și ei sînt, toți, uniți sub acest nobil țel. Vă vine să rîdeți? Și mie. Atunci, cum de nu rîdeți de cîte ori auziți pe cîte unul cum își înfoaie pieptul și își dilată capul spunînd, preocupat, că ”avem nevoie de un proiect de țară”?
Să ne lămurim: momentele în care întreaga societate, de la șef de stat la ultimul cetățean mai degrabă dezinteresat de politică, recunoaște ceva ce s-ar putea numi ”proiect de țară” sînt cu totul excepționale. În războaie, de pildă, cînd toți membrii unei națiuni își doresc victoria. Sau în momente de cumpănă istorică, cum am cunoscut și noi în decembrie 1989. În fine, sînt citate drept ”proiecte de țară” cu succes bifate de România ultimilor ani aderarea la NATO și integrarea în UE. Corect. Doar că salturi de acest gen se întîmplă o dată la o sută de ani în destinul unei țări ca România. Să vrei să se întîmple în fiecare sesiune parlamentară e cam mult.
Aud pe unii că un proiect de țară ar putea fi să facem autostrăzi sau să facem agricultură zdravănă sau să facem un nou Silicon Valley pe-aici. Cine își închipuie că autostrăzile, agricultura sau marile afaceri se fac pe modelul ”Bumbești - Livezeni”, în care ne înhămăm cu mic cu mare pe șantiere naționale ca să facem autostrăzi sau agricultură sau IT este, iarăși, victima unei iluzii.
Autostrăzi trebuie să facă cei care sînt pregătiți și plătiți pentru asta. Imperativul ca profesioniștii din orice domeniu să-și facă bine treaba pentru care s-au pregătit și sînt, acum, plătiți, nu poate fi un ”proiect de țară” tocmai pentru că nu este nimic excepțional în el. În fine, aud și pe cîte unul care formulează proiectul de țară astfel: pentru că sîntem a șaptea țară UE ca număr de locuitori, proiectul de țară trebuie să fie să fim a șaptea economie a Uniunii. În fața cestei prostii, ce să mai spui? Ceaușescu, în chestii de-astea, era mult mai îndrăzneț. Mi-amintesc cum umbla prin țară și ura locuitorilor fiecărui județ să ocupe ”locui înti” în întrecerea socialistă. 40 de județe, 40 de locuri ”înti”! Era și ăsta un ”proiect de țară”, pe semne...
Ce vreau să spun este că o țară normală nu are un ”proiect de țară”. Sau, dacă vreți, că proiectul ei de țară este să fie normală și atît. Pe de o parte, normalitatea presupune predictibilitate și respect în raport cu proprii cetățeni. Pe de altă parte, normalitatea presupune multilateralism - normalitatea se simte imediat și în afaceri și în educație și în justiție și în sănătate și în asistență socială și în cultură.
O țară normală își veghează prosperitatea și siguranța cu naturalețe, cu prudență, cu profesionalism. Își veghează democrația, ceea ce presupune că acceptă și chiar cultivă divergențele. Inevitabil, unii vor la dreapta, alții vor la stînga, unii vor să meargă înainte, alții vor să meargă înapoi și, destul de mulți din cîte bag de seamă, vor să stea pe loc.
O țară normală știe să administreze această situație și nu-și țipă neputințele în varianta ”n-am proiect de țară, că dacă aveam, mamă-mamă ce făceam!”. În plus, ideea că ne unim toți sub proiectul de țară agreat de Dragnea, Ponta, Oprea, Gorghiu și Blaga este atît de demobilizatoare, încît nici măcar nu aș mai menționa-o vreodată.
Recomandările noastre
