Desigur, doamna Irina Margareta Nistor avea dreptate să spună că nu doar regizorul Mungiu trebuie să fie fericit pentru Palme d'Or ci toată România ar trebui să fie fericită. Un îndemn căruia e greu să i te împotrivești, chiar dacă citești, în ”The Guardian” articolul criticului Peter Bradshow… În timp ce freamăt, deci, de fericire, nu mă pot abține să nu mă gândesc că după 1989, Occidentul a privit spre Est cu o curiozitate aproape antropologică.

Nu era doar interesul pentru o cinematografie nouă, ci pentru o lume care părea ieșită dintr-un tunel istoric inaccesibil privirii occidentale. Comunismul fusese, pentru Vest, mai ales o abstracțiune ideologică, o temă universitară, un război rece purtat prin discursuri, statistici și frici nucleare. Dintr-odată însă, din România, din Balcani, din fostele republici sovietice, apăreau apartamentele gri, spitalele murdare, coridoarele cu neoane bolnave, mesele cu fețe de masă din plastic, funcționarii obosiți, femeile care fumau în bucătării înguste și oamenii care vorbeau încet, cu o prudență aproape biologică.

Vestul descoperea nu teoria comunismului, ci textura lui umană.