Sacrificiul Asiei Centrale: Istoria secretă a mării înghițite de colhozurile de bumbac

Sacrificiul Asiei Centrale: Istoria secretă a mării înghițite de colhozurile de bumbacsursa: https://view.livresq.com

În mijlocul pustietății din Asia Centrală, pe fundul arid al fostului bazin al Mării Aral, epavele ruginite ale unor traulere de pescuit și nave de transport stau proptite în nisip fin, la zeci de kilometri de orice urmă de apă curgătoare. Localnicii numesc deșertul nou format „cimitirul vapoarelor”, însă istoricii, hidrologii și geopoliticienii îl consideră ceva mult mai grav: monumentul absolut al uneia dintre cele mai ambițioase, deliberate și catastrofale erori de inginerie hidrotehnică și de mediu din secolul XX.

Până în anii 1960, Marea Aral, un lac endoreic uriaș situat la granița dintre fostele republici sovietice Kazahstan și Uzbekistan, era al patrulea cel mai mare lac de pe Pământ. Cu o suprafață de peste 68.000 de kilometri pătrați, Aralul depășea ca mărime țări întregi precum Olanda, Elveția sau Danemarca. Bazinul găzduia un ecosistem acvatic prosper, susținea o industrie pescărească de proporții gigantice și funcționa ca un regulator climatic natural pentru întreaga regiune a Asiei Centrale.

Astăzi, din imensa pânză de apă de odinioară n-au mai rămas decât câteva ochiuri de apă hipersalină, izolate în mijlocul a peste 5,5 milioane de hectare de deșert încărcat cu sare și pesticide. Cum a putut o mare interioară să dispară în doar câteva decenii? Explicația se găsește în birourile de planificare de la Moscova, în dorința regimului sovietic de a obține independență economică cu orice preț și în exploatarea agresivă a bumbacului numit pe atunci „aurul alb”.

Miza Kremlinului: Bumbacul în loc de apă

Rădăcinile acestui dezastru se trag din prima decadă postbelică. La acea vreme, Moscova căuta obsesiv independența economică față de Occident, iar bumbacul devenise o resursă strategică crucială. Nu era vorba doar despre alimentarea industriei textile de masă, ci și despre un interes militar direct: celuloza din bumbac reprezenta materia primă de bază pentru fabricarea pulberii de pușcă, a munițiilor și a echipamentelor destinate armatei.

Nikita Hrușciov

Nikita Hrușciov / sursa foto: wikipedia

În anii '50, sub conducerea lui Nikita Hrușciov, proiectele hidrotehnice moștenite din perioada stalinistă au căpătat o amploare nemaiîntâlnită. Planificatorii de la Gosplan, gigantul comitet de planificare economică de la Moscova, au stabilit o nouă directivă fermă: stepele aride și semideșerturile din Uzbekistan, Turkmenistan, Tadjikistan și Kazahstan trebuiau convertite rapid în principala uzină de bumbac a Uniunii Sovietice. Doar că ambițiile de la Kremlin s-au lovit rapid de realitatea dură din teren. Bumbacul este o cultură deosebit de însetată, iar în stepele din Asia Centrală ploile sunt o raritate. Regiunea avea totuși o resursă vitală: două fluvii mari, Amudaria și Sîrdaria, cunoscute încă din antichitate sub numele de Oxus și Jaxartes. Hrănite de ghețarii din Munții Pamir și Tian-Șan, ambele străbăteau deșertul pe mii de kilometri pentru a se vărsa în Marea Aral, menținându-i nivelul stabil de milenii.

Decizia Moscovei a fost brutală: deturnarea masivă a celor două râuri prin rețele uriașe de canale de irigație deviază apa direct spre noile plantații de bumbac și privătea marea, principala ei sursă de alimentare.

Canale săpate în nisip și pierderi colosale

Din 1960, șantierele au împânzit regiunea. Zeci de mii de utilaje și sute de mii de oameni au fost trimiși în deșert pentru a săpa o rețea mamut de șanțuri de irigație. Proiectul de rezistență a fost Canalul Karakum, o arteră artificială de peste 1.300 de kilometri care tăia deșertul cu același nume pentru a duce apa Amudariei spre Turkmenistan.

Propaganda de la Moscova prezenta șantierul drept o victorie a omului sovietic în lupta cu natura. În realitate, din punct de vedere tehnic, lucrările au fost dezastruoase. Majoritatea canalelor au fost săpate direct în nisipul poros, fără vreun strat de beton sau izolație care să oprească scurgerile.

Urmarea? Între 30% și 75% din apa luată din Amudaria și Sîrdaria se pierde pe drum: fie se infiltrează direct în sol, fie se evaporă sub soarele arzător. Nici metodele de irigare de pe plantații nu erau mai breze. Câmpurile erau pur și simplu inundate, ceea ce a dus rapid la salinizarea solului și la risipirea unor cantități uriașe de apă dulce.

Cu toate aceste pierderi absurd de mari, raportările pe hârtie arătau excelent. Recoltele de bumbac din Uzbekistan au crescut spectaculos, iar Uniunea Sovietică a ajuns primul exportator mondial, depășind Statele Unite. Cât despre nota de plată ecologică, aceasta a fost clasificată imediat ca secret de stat.

„O greșeală a naturii”: Cum au decis hidrologii de la Moscova lichidarea mării

Au știut cercetătorii sovietici ce urmează? Arhivele oferă un răspuns fără echivoc: da, știau până la ultimul litru de apă.

Pentru inginerii și hidrologii din era Hrușciov-Brejnev, dispariția Aralului n-a fost vreun accident regretabil, ci un calcul cinic. În viziunea economică de la Moscova, o mare interioară care nu aducea ruble direct în visterie era o risipă curată. Apa care curgea în Aral părea pur și simplu irosită, din moment ce evaporarea ei nu umplea depozitele cu bumbac și nu aducea valută grea din exporturi.

Liderii de la Kremlin nici măcar nu s-au obosit să ascundă asta. Hidrologul Aleksandr Asarin, implicat direct în proiectele din anii '60, povestea mai târziu că toți specialiștii știau foarte bine că marea avea să dispară. La nivel înalt, în Biroul Politic, decizia era simplă: bumbacul făcea mai mulți bani decât o mare izolată în deșert.

Subiectul a mers până la aberații pseudo-științifice. Câțiva savanți de partid au ajuns să publice studii în care susțineau că Marea Aral era, de fapt, „o eroare de configurare a naturii”, iar secarea ei și transformarea fundului mării în teren agricol reprezentau un pas firesc spre progresul tehnologic socialist.

Calendarul unui dezastru anticipat

Din secunda în care robinetele uriașe ale canalelor au fost deschise, iar debitele Amudariei și Sîrdariei au fost amputate, prăbușirea mării a devenit o chestiune de timp.

În anii '60, retragerea apelor părea lentă, de doar 20 de centimetri pe an, ușor de confundat cu fluctuațiile naturale de nivel. Putea părea o schimbare minoră, însă în deceniul următor ritmul s-a triplat. Apa se retrăgea cu jumătate de metru an de an, salinitatea exploda, iar speciile locale de pește au început să moară în masă.

Până în anii '80, dezastrul ajunsese atât de vizibil încât putea fi urmărit din satelit: marea pierdea aproape un metru din adâncime în fiecare an. Punctul de nereturnat a fost atins în 1987, când Aralul s-a rupt definitiv în două: Aralul de Nord (în Kazahstan) și Aralul de Sud (în Uzbekistan).

La trecerea spre anii 2000, jumătatea sudică s-a spart și ea în două bazine, estic și vestic. Bazinul estic, altădată o uriașă pânză de apă, a devenit rapid o mlaștină hipersalină care mai apoi s-a evaporat complet. Bilantul este înfiorător: suprafața apei s-a redus cu peste 90%, iar volumul total a scăzut cu 95%. Salinitatea a urcat de la 10 grame de sare pe litru la peste 100-150 de grame, transformând bazinele rămase într-un mediu steril, incompatibil cu viața.

Mizerie și depopulare: Nota de plată a Karakalpakstanului

Socul cel mai dureros l-au încasat comunitățile locale, în special populația din Karakalpakstan, regiunea autonomă din nord-vestul Uzbekistanului.

Până la secare, Marea Aral hrănea o întreagă rețea economică. Orașe-port ca Muinak, în Uzbekistan, sau Aralsk, în Kazahstan, aveau flote cu sute de pescadoare, fabrici moderne de conserve și comunități strânse de pescari. Se prindeau peste 40.000 de tone de pește pe an, adică o zecime din toate conservele de pește consumate în întreaga Uniune Sovietică.

Când linia țărmului s-a retras cu zeci de kilometri în larg, porturile s-au trezit peste noapte blocate în nisip. Industriile locale au dat faliment una după alta, iar mii de familii au rămas fără nicio pâine, declanșând un val masiv de plecări și lăsând în urmă sate fantomă.

Aralkum: Deșertul otravă și generațiile sacrificate

Cea mai rea moștenire a proiectului sovietic n-a fost totuși prăbușirea economiei, ci tragedia medicală lăsată în urmă. Ca să scoată producțiile record cerute de la Moscova prin planurile cincinale, colhozurile au turnat pe câmpuri muncii tone de pesticide toxice, erbicide organoclorurate de tip DDT și îngrășăminte pe bază de azot. Zeci de ani, reziduurile chimice s-au scurs prin canalele de drenaj direct în Aral, depunându-se pe fundul mării.

Când apa s-a evaporat, substanțele chimice s-au amestecat cu sarea, dând naștere unui deșert complet nou: Aralkum.

Iar deșertul n-a rămas nemișcat. Furtunile cumplite de nisip mătură regulat regiunea, ridicând în aer peste 75 de milioane de tone de praf toxic, sare și metale grele pe care le poartă până la 500 de kilometri depărtare. Urme din otrava din Aral au fost găsite ulterior de cercetători chiar și în sângele pinguinilor din Antarctica sau pe ghețarii din Norvegia.

Pentru oamenii din regiune, efectele au fost cumplite. Tumori la nivelul faringelui și esofagului au explodat la rate nemaivăzute în altă parte a lumii, iar astmul, bronșita cronică și tuberculoza au devenit o regulă, nu o excepție. În anii '80 și '90, în Karakalpakstan mortalitatea infantilă a sărit de 100 de decese la mie, la fel ca în cele mai sărace zone din Africa sub-sahariană. În plus, peste 80% dintre femeile însărcinate sufereau de anemie severă din cauza apei potabile compromise.

Adevărul scos la iveală de Glasnost

Până la mijlocul anilor '80, Moscova a ținut totul sub preș. Imaginile din satelit, rapoartele hidrologilor și statisticile sumbre din spitale au fost ascunse cu grijă în arhivele secrete ale regimului.

Pânza de tăcere s-a rupt abia după ce Mihail Gorbaciov a lansat politica de Glasnost (deschidere). Pentru prima dată, jurnaliștii și cercetătorii au avut libertatea de a arăta dezastrul din Asia Centrală. Imaginile difuzate la televiziune cu navele ruginite eșuate pe fundul uscat al mării au provocat o undă de șoc atât în URSS, cât și în Occident, transformând Marea Aral în dovada supremă a falimentului ecologic al sistemului sovietic.

Moștenirea post-sovietică: O mare ruptă în două destine

Prăbușirea URSS din decembrie 1991 a transformat tragedia Aralului dintr-o problemă de gestiune internă într-o dispută diplomatică între două state noi, cu priorități și resurse complet diferite: Kazahstan și Uzbekistan. La Astana, abordarea a fost pragmatică. Conștienți că refacerea întregii mări era o imposibilitate financiară și tehnică, kazahii s-au concentrat pe salvarea Aralului de Nord. Cu finanțare de la Banca Mondială, Kazahstanul a terminat în 2005 digul Kokaral, un baraj lung de 13 kilometri care a izolat definitiv bazinul nordic de cel sudic. Pariul a funcționat: apa din Aralul de Nord a crescut cu peste 4 metri în doar câțiva ani, salinitatea a scăzut, peștele s-a întors, iar pescarii din Aralsk au început să iasă din nou pe apă.

În schimb, Uzbekistanul a mers pe o logică diferită. Captiv în dependența de exporturile de bumbac și presat de o populație în creștere, statul uzbec a continuat să stoarcă apa Amudariei până la ultima picătură. Mai mult, descoperirea unor zăcăminte consistente de petrol și gaze sub fundul secat al mării a schimbat definitiv prioritățile de la Tașkent: forajele energetice au luat locul refacerii ecologice. Rezultatul? Aralul de Sud s-a evaporat aproape complet, lăsând în urmă un pustiu alb de sare.

Urmarea acestui gigantism hidrotehnic rămâne una dintre cele mai severe dezastre ecologice produse de om. În doar trei decenii de planificare centralizată, Moscova a reușit performanța de a șterge de pe hartă a patra mare interioară a lumii un experiment de inginerie brută ale cărui sechele toxice vor fi plătite de populația din Asia Centrală încă multe generații de acum înainte.