Johan Lurtz a fost capturat în ziua de 25 ianuarie 1915 după ce luptase numai două luni,

După capturare, a fost dus, împreună cu un grup numeros, la Ohansk, în gubernia Permscky, unde, după 14 zile, a izbucnit o gravă epidemie de tifos exantematic şi două treimi dintre prizonierii aflaţi acolo au murit.

Iată ce povestea Lurtz pentru Realitatea Ilustrată din 7 iulie 1933, despre cum şi-a petrecut cei aproape 20 ani cât a lipsit de acasă:

Viața de prizonier înseamnă un fapt divers, pe lângă calvarul ce a trebuit să-l îndur în Siberia, unde am fost deportat, după decimarea lagărului de la Ohansk, produsă de tifosul exantematic.

Am fost trimis la muncă silnică în apropierea comunii Odjorsky Zavot, din aceiaş gubernie, şi am lucrat aci până la 1917. Am fost apoi dat ca slugă la un negustor din comună.

Viaţa singuratică şi chinuită ce o duceam, pe deoparte – iar pe de altă parte, buna impresie ce o avea stăpânul meu de mine au înlesnit căsătoria mea cu o rudă a comerciantului, anume Parascovia Krasnova.

Drept zestre, i s’a dat femeii 18 pogoane de pământ, 2 cai, 2 vite cornute şi 5 oi.

Am fost ajutat apoi să fac o căsuţă şi mi-am instalat astfel o gospodărie modestă.

Am trăit omeneşte până în anul 1922, şi, cu toată revoluţia din Rusia, nu se produse nici o schimbare in căminul meu, totul rămăsese al nostru.

În acest an, Parascovia a murit răpusă de o boală şi după câtva timp, m’am căsătorit cu Olga Niconorovna, din aceiaşi comună.

Mi-am înjghebat un atelier de fierărie şi rotărie, continuându-mi viaţa oarecum liniştită, până la 1930.

Dictatura kolhozurilor

În luna martie a acestui an, kolhozurile (gospodăriile comunale colective), cari înconjurau petecu’ meu de pământ, au început să facă presiuni, în sensul ca să intru şi eu în kolhoz.

Cum eu am refuzat aceasta, am început să fiu ameninţat, că dacă nu

intru în kolhoz, nu voi putea să mai trăesc în mijlocul lor, mai ales că sunt cetăţean român. Am cerut sprijinul autorităţilor, însă, aceştia mi-au spus că, dacă nu voi intra de hună voie, voi fi silit.

Şi, cum eu am persistat să rămân independent, kolhozurile mi-au expropriat cele 18 pogoane, mi-au luat boii, caii şi uneltele. Am continuat câtva timp să lucrez în micul meu atelier, însă fiind boicotat nu-mi puteam asigura pâinea zilelor.

Pus în faţa acestei situaţii, m’am dus la Moscova şi cum noi nu aveam acolo o reprezentanţă diplomatică, m’am dus la legaţia poloneză, unde mi s’a pus un avocat la dispoziţie, spre a-mi susţine plângerea la Centralnai Ispolnitalni Komitete, din Moscova.

Aci s’a judecat cauza mea după formele legale şi mi s a dat dreptate, însă numai pe jumătate.

Mi s’a spus anume că la pământ n’am dreptul, însa s-a dat ordin să mi se înapoieze vitele, caii şi uneltele. Am vândut toate acestea, împreună cu casa şi atelierul, fiindu-mi cumpărate de colectivitatea muncitorilor, şi am rămas apoi ca maestru rotar, lucrând în particular, până în septembrie.

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric