Decizia Înaltei Curți de Casație și Justiție de redeschidere in rem a Dosarului Mineriadei din 13-15 iunie 1990, închis cu NUP în urmă cu șase ani, a reînviat în spațiul mediatic dezbaterea pro și contra despre evenimentele deopotrivă sălbatice și sîngeroase petrecute în urmă cu 15 ani. Cum se întîmplă de 15 ani încoace, dezbaterea stă sub semnul isteriei noastre naționale, ivite din amestecul de balcanism și latinitate.

Sunt sigur că redeschiderea Dosarului nu va aduce nimic nou în plan juridic.

Va aduce în schimb, în plan politico-mediatic, o nouă răbufnire de trăncăneală febrilă, tăiată peste cîteva zile, ca maioneza, de un alt eveniment.

Sperînd, totuși, că măcar un crîmpei de dezbatere profundă se va împlini, mă vîr și eu în vorbă, reamintind că Marea Mineriadă din 13-15 iunie 1990, înțelegînd prin asta descinderea ”mutrelor negre” în București, a fost precedată, cu patru luni în urmă, în februarie 1990, de o altă Mineriadă, mai mică, anunțînd prin multe note Marea Mineriadă din iunie 1990.

Pe 18 februarie 1990, se desfășoară în Piața Victoriei din București o demonstrație pașnică împotriva Puterii FSN-iste. Spre seară, un grup violent forțează intrarea principală și pătrunde în sediul Guvernului, unde se pune pe distrus. Soldații și polițiștii de pază se dau la o parte. Sute de oameni pătrund în Guvern și pornesc în căutarea miniștrilor, ca să-i bată. E găsit doar Gelu Voican-Voiculescu, vice-premier, care e gata-gata să fie aruncat de la balcon. Intervenția în forță a Parașutiștilor militari restabilește ordinea. Propaganda FSN pune tulburarea pe seama Opoziției, care – zice ea, Propaganda - nu lasă Guvernul lui Ion Iliescu să lucreze în liniște. A doua zi își fac apariția în București minerii. Ei pretind c-au venit la București ca să apere Guvernul de cei care nu-l lasă să lucreze. Întîlnirea lor cu Biroul Executiv al CPUN e transmisă în direct de TVR. La întîlnire, minerii promit că vor veni la București ori de cîte ori va fi nevoie. Și s-au ținut de cuvînt! Au mai venit după aceea de trei ori.

Despre acest moment am scris și publicat în ediția din 2 martie 1990 a publicației Expres comentariul intitulat premonitoriu ”O masă de manevră-minerii”.

Reproduc acest articol, deoarece ele dă seamă despre atmosfera de debut a drumului nostru către democrație și  explică, avant la lettre, și Marea Mineriadă din 13- 15 iunie 1990.

O masă de manevră: minerii

”Misterul evenimentelor din 18 şi 19 februarie 1990 poate fi dezvăluit numai dacă plecăm de la întîlnirea Biroului Executiv al C.P.U.N. cu minerii care au dat fuga din Valea Jiului (alarmaţi, după propriile lor mărturisiri, de soţiile aflate în faţa televizorului), să-i înveţe pe bucureşteni cum se apără o clădire guvernamentală.

Pînă la un punct, totul a părut normal.

Reprezentanţii minerilor şi-au exprimat profunda indignare faţă de actele huliganice din după-amiaza zilei de 18 februarie. Fiecare cuvînt al acestora era confirmat de minerii din piaţă, prin agitarea lămpaşelor, aduse pentru a demonstra bucureştenilor, dar şi întregii ţări, că ei au alergat la tren direct din subteran. A părut normal, deşi scepticismul nostru de intelectuali mereu cîrtitori nu poate să nu ridice unele întrebări. Evenimentele din seara zilei de 18 februarie fuseseră condamnate deja de întreaga ţară. Cei vinovaţi se aflau sub anchetă. De ce era nevoie de intervenţia minerilor? O demonstraţie e un mijloc de a impune un punct de vedere politic sau economic împotriva cuiva care se opune. În cazul de faţă, nimeni din Bucureşti şi din ţară nu aproba devastarea unei clădiri guvernamentale. Minerii nu contraziceau pe nimeni. Întreaga lor agitaţie a fost complet inutilă. Slavă Domnului că n-a trăsnit prin cap şi altora să vină la Bucureşti pentru a-şi manifesta concepţia faţă de huliganismul de duminică seara! Am fi avut o demonstraţie de cîteva milioane de persoane, înzestrate, dată fiind diversitatea profesiilor din România de azi, nu numai cu lămpaşe, dar şi cu linguroaie de oţelari, maşini de cusut, coase şi pluguri, drujbe şi toporişti, şi, de ce nu? chiar stilouri!

A părut normal şi faptul că reprezentanţii minerilor au somat pe cei doi miniştri – al Armatei şi al Internelor – să ia măsuri ferme pentru ca astfel de acte să nu se mai repete.

Şi aici însă simţim nevoia unei obiecţii.

În primul rînd, nu credem că reprezentanţilor Armatei şi Poliţiei trebuie să li se pună în vedere să fie mai duri. Prin definiţie, cele două instituţii sînt ferme. În toate ţările lumii se manifestează de obicei împotriva prea marii severităţi a Armatei şi Poliţiei (ca să mă exprim eufemistic). La noi, dată fiind tentaţia originalităţii în raport cu întreaga lume contemporană, se iese în stradă pentru ca Poliţia şi Armata să fie mai sîrguincioase în folosirea bastonului de cauciuc! Nu-i exclus ca, în curînd, să avem o demonstraţie în care Poliţia şi Armata, reunite sub un comandament unic, să fie somate să tragă în noi!

În al doilea rînd, cei doi miniştri sînt membri plini ai guvernului ameninţat de huligani. Situaţia e uşor comică. Reprezentanţii minerilor au cerut guvernului să nu se mai lase devastat! Ciudat acest guvern căruia, ca să folosim o sintagmă din limbajul politic al domnului Ion Iliescu, „i se pune sula-n coaste” ca să se apere.

Cum s-au străduit inginerii să pară troglodiţi

Lucrurile au devenit nefireşti din clipa cînd delegaţii minerilor s-au avîntat pe teritoriul politicii generale. Subiectul reuniunii şi, implicit, al demonstraţiei a fost devastarea sediului guvernamental. Acest subiect a fost însă iute părăsit pentru a aborda chestiuni politice actuale: existenţa mai multor partide, demonstraţiile şi grevele din Bucureşti, radicalitatea revoluţionară a studenţimii, prezenţa domnului Ion Iliescu în fruntea statului şi, desigur, ca viitor candidat la alegerile din mai. Rapida şi, mai ales, ciudata trecere la astfel de chestiuni de o deosebită importanţă naţională şi internaţională pune evenimentele din ultimele zile într-o semnificaţie îngrijorătoare. Pentru că opinia minerilor în aceste probleme politice fundamentale nu se deosebea cu nimic de cea a muncitorilor bucureşteni din ziua de 29 ianuarie 1990.

E vorba, în esenţă, de o atitudine antidemocratică şi antiintelectuală. Brutalitatea cu care au fost întrerupţi cei doi vorbitori din partea partidelor politice, caracterul insidios al întrebării adresate domnului Radu Cîmpeanu, ostilitatea faţă de mitinguri şi demonstraţii (ale altora!) mărturiseau o vizibilă suspiciune faţă de sistemul democratic pluralist. Mai mult, reprezentanţii minerilor ne-au ţinut şi nişte scurte prelegeri asupra evenimentelor petrecute în 1929, la Lupeni, şi în 1933, la Griviţa. Ele concretizau o viziune de învăţămînt politico-ideologic şi de editorial din presa centrală asupra acestor complexe momente din istoria ţării.

De precizat însă că învăţămîntul politic din care se inspirau era cel din anii ’50 şi nu din anii regimului Ceauşescu, ştiut fiind că, în ultimul timp, sub presiunea adevărului istoric, propaganda de partid începuse să prezinte aceste momente mult mai nuanţat şi mai complex decît în perioada stalinistă. Cu adevărat straniu a fost limbajul în care au fost expuse opiniile. Văzîndu-i pe distinşii ingineri şi şefi de sector împleticindu-se în cele mai simple formulări lingvistice, exprimîndu-se otova, fără nici o preocupare de subtilitate intelectuală, ne-am întrebat de unde-i ştiam?

Răspunsul l-am găsit observînd că respectivii îşi citeau intervenţiile.

Îi ştiam din literatura proletcultistă a anilor ’50. Această literatură, redusă la propaganda de partid, îşi făcuse un drapel din a înfăţişa pe muncitor ca pe un ins vînjos, butucănos în exprimare, redus intelectual, dar sincer în credinţa lui comunistă. Dramaturgia lui Mihail Davidoglu, proza lui Eusebiu Camilar, poezia lui Dan Deşliu au acreditat, alături de miile de reportaje, imaginea muncitorului troglodit, folosită ca element de presiune împotriva a ceea ce epoca numea şovăielile intelectualilor, ale intelectualilor care taie firul în patru, în timp ce omul simplu o spune p-aia dreaptă.

Cîteva întrebări necesare

Poziţia minerilor se înscrie astfel în continuarea logică a atitudinii demonstranţilor din 29 ianuarie 1990, demonstranţi care au devastat sediile partidelor politice. La reuniunea din 19 februarie 1990 s-a încercat a se sugera că minerii, important detaşament al clasei muncitoare, văd cu scepticism, dacă nu cu ostilitate, existenţa mai multor partide politice. E oare punctul de vedere al tuturor minerilor? E oare atitudinea întregii muncitorimi? Să fie adevărată părerea lui Marx că popoarele n-au decît soarta pe care şi-o merită? Altfel spus, merită poporul român, la ora actuală, un sistem dictatorial şi nu unul democratic? Dacă e aşa, trebuie să ne întrebăm dacă nu cumva Platforma-program a Consiliului Frontului Salvării Naţionale din ianuarie 1990 nu e o splendidă formă fără fond. Ea proclamă sistemul pluralist, alegeri libere, libertatea de expresie. Demonstraţiile din 29 ianuarie şi 19 februarie 1990 au lăsat să se înţeleagă că proletariatul respinge aceste elemente-cheie ale democraţiei. Corespunde realităţilor româneşti de azi democraţia autentică? Sau, cumva, trebuie inventată o democraţie originală? Au reclamat aceste realităţi alegeri libere, existenţa mai multor partide, libertatea de expresie, sau ele au fost trecute în Platforma-program a Consiliului F.S.N. doar pentru ca Occidentul să nu mai critice ţara noastră pentru nerespectarea drepturilor omului? E democraţia preconizată de Platforma-program de la începutul lui ianuarie expresia credinţei noilor lideri ai României că din grava criză economică şi social-politică actuală nu se poate ieşi decît prin pluralism şi liberă iniţiativă particulară? Sau e o simplă manevră politică menită a obţine ajutor economic din partea occidentalilor ultrasensibili la totalitarism?

Sugerarea scepticismului muncitoresc

Aceste întrebări se ridică, îngrijorătoare, nu numai din întîlnirea cu minerii, dar şi din alte elemente ivite în ultimul timp: ezitarea de a desfiinţa aparatul Securităţii, apariţia unor partide-satelit ale Frontului Salvării Naţionale, paternalismul Frontului în raport cu celelalte partide, semnificativa discrepanţă dintre sistemul politic actual (devenit democratic) şi sistemul economic (rămas comunist). Aş fi fost înclinat, după poziţia minerilor, să cred că democraţia adevărată nu corespunde vieţii noastre economice şi social-politice. Mi-am amintit însă că liderii instalaţi la conducerea ţării după 22 decembrie 1989 şi-au afirmat în cîteva rînduri scepticismul faţă de posibilitatea existenţei în România a unui pluralism politic. Mi-am amintit, de asemenea, că atît în măsurile concrete luate pe plan economic, cît şi în programul partidului intitulat Frontul Salvării Naţionale, chestiunea proprietăţii private e escamotată cu dibăcie. Aşadar, reprezentanţii minerilor au exprimat, la întîlnirea din 19 februarie 1990, opinia domnilor Ion Iliescu, Silviu Brucan, Gelu Voican privind necesitatea unei democraţii originale româneşti. Reuniunea televizată cu atîta generozitate n-a avut, de fapt, drept subiect principal critica deja lichidatei chestiuni a devastării sediului, ci sugerarea tezei că muncitorimea română, demn întruchipată de mineri, e sceptică în ce priveşte posibilitatea unei democraţii de tip occidental în România de azi.

Şi atunci ni s-au lămurit cîteva chestiuni:

1. De ce au venit minerii totuşi în ajutorul domnilor Ion Iliescu şi Gelu Voican, cu toate că dînşii au fost cît pe-aci să utilizeze forţa ca  să-i oprească de a le veni în ajutor.

2. De ce domnul Ion Iliescu, şeful statului şi deci obligatoriu arbitru al confruntării dintre partide, i-a lăsat pe reprezentanţii minerilor să-i  insulte pe reprezentanţii partidelor politice.

3. De ce era atît de liniştit domnul Ion Iliescu, cînd violentele atacuri anti-democratice şi antiintelectuale ale minerilor ar fi trebuit să-l îngrijoreze profund. Nu de altceva, dar şi domnia-sa va candida în alegerile libere de la 20 mai 1990, alegeri care se vor desfăşura pe baza democraţiei contestate de către reprezentanţii minerilor din Valea Jiului. Nu de altceva dar sîntem aproape siguri că domnia-sa s-a convins, în calitate de director al Editurii Tehnice, de adevărul că viitorul României nu poate fi conceput fără respectarea intelectualităţii.”