Invitatii EVZ
Retragerea lui Trump: de la Golf la Marea Britanie, forțele americane dau înapoi (Fairford: o bază evacuată complet)
Alexandru Grumaz. Sursa: Arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
În weekendul 3–4 octombrie, cele douăsprezece bombardiere B-1B Lancer staționate la RAF Fairford, în Gloucestershire, au decolat în grabă spre bazele lor din Statele Unite. Versiunea oficială a fost cea a precauției de rutină. Donald Trump a vorbit despre o amenințare pe care a refuzat s-o descrie și a insistat că nu e mare lucru, iar Marco Rubio a explicat că Pentagonul își realocă în permanență resursele acolo unde e nevoie.
Oficiali americani și britanici au recunoscut însă, sub protecția anonimatului, că decizia a urmat unor informații specifice și credibile: operativi susținuți de Iran pregăteau lovituri cu drone împotriva avioanelor și militarilor americani chiar de dincolo de gardul bazei.
Cronologia confirmă gravitatea episodului. Pe 27 septembrie, poliția britanică a arestat cinci bărbați surprinși cu mai multe dubițe lângă perimetru, iar pe 1 octombrie un al șaselea suspect, cetățean britanic de origine iraniană. Premierul Andy Burnham a vorbit de „indicii puternice” ale implicării Teheranului.
Fairford nu este o bază oarecare: construită în 1944, în pregătirea debarcării din Normandia, a fost în fiecare criză a ultimelor trei decenii locul în care Washingtonul își trimitea bombardierele grele, de la Războiul din Golf la Kosovo și Irak. Un expert britanic citat de TIME a calificat retragerea drept istorică și fără precedent. Pentru prima dată, Statele Unite nu își întăresc un avanpost european în timp de război, ci îl evacuează.
Lecția ucraineană: dronele schimbă geografia vulnerabilității
Complotul de la Fairford nu a apărut din neant. Unii analiști sugerează că presupușii atacatori s-ar fi putut inspira din operațiunea prin care Ucraina a introdus anul trecut drone adânc în teritoriul rus, ascunse în camioane, și le-a lansat asupra aerodromurilor strategice, avariind sau distrugând cel puțin o duzină de aeronave.
Operațiunea ucraineană pomenită în paragraf este „Pânza de păianjen” (Pavutîna), din 1 iunie 2025. Serviciul de securitate al Ucrainei (SBU) a ascuns atunci drone în camioane, le-a dus până lângă mai multe aerodromuri rusești, inclusiv în Siberia, și le-a lansat asupra bombardierelor strategice. Acel atac a obligat Pentagonul să-și recalibreze întreaga înțelegere a vulnerabilității. Doctrina clasică spunea că o bază aflată în afara razei rachetelor inamice este în siguranță. Doctrina nouă trebuie să admită că dronele lansate din proximitate și armele cibernetice anulează distanța.
Implicația depășește Iranul. O bază aeriană din Anglia, la peste 4.000 de kilometri de teatrul de operațiuni, a devenit vulnerabilă nu prin rachete balistice, ci prin câteva dubițe parcate lângă un câmp. Asimetria costurilor este zdrobitoare: câteva drone ieftine pot ține la sol sau pot alunga o flotă de bombardiere strategice de sute de milioane de dolari bucata. Este un tip de amenințare pe care niciun scut antirachetă nu îl acoperă și pe care nicio armată occidentală nu l-a rezolvat încă.
Inventarul unei retrageri în Golf
Fairford este doar ultimul capitol al unei retrageri începute în februarie. Războiul declanșat pe 28 februarie trebuia să fie a treia demonstrație de forță dintr-o serie, după bombardarea celor trei situri nucleare iraniene din iunie 2025 și după capturarea lui Nicolás Maduro în propriul dormitor, la Caracas, în ianuarie. A produs efectul invers. Personalul american a fost evacuat din bazele din Bahrain, Kuweit, Emiratele Arabe Unite și Qatar, iar multe dintre cele 13 baze principale din regiune au devenit rapid nelocuibile. Militarii s-au mutat în hoteluri și spații de birouri, pe care Iranul le-a localizat și a început să le vizeze la rândul lor.
Bilanțul este sever. În Kuweit, cel mai afectat, șase militari americani au fost uciși la Port Shuaiba, unde a fost distrus un centru tactic de operații al Armatei, iar bazele Ali Al Salem și Camp Buehring au fost lovite.
La Al Udeid, în Qatar, cartierul general aerian al Comandamentului Central, a fost avariat un radar de avertizare timpurie; în Bahrain, o dronă a lovit comunicațiile Flotei a V-a, al cărei efectiv a scăzut, potrivit NPR, de la 8.000 de oameni la mai puțin de o sută; la Prince Sultan, în Arabia Saudită, au fost avariate mai multe avioane-cisternă.
A fost lovită chiar și stația CIA din Arabia Saudită, fără să fie clar dacă ținta a fost aleasă deliberat. La 30 septembrie, Statele Unite au încheiat și prezența militară în Irak.
În Pentagon există puțin interes pentru reconstruirea bazelor distruse. Se discută mutarea lor mai departe de Iran, în Israel sau Iordania, ceea ce ar cere aprobarea Congresului și ani de lucrări. Între timp, Pete Hegseth a evitat subiectul în fața trupelor și a preferat să vorbească despre o nouă bază uriașă pe teritoriul american, pentru care statele federale ar urma să concureze. Pentagonul refuză să ofere Congresului estimări pentru costurile reparațiilor, pe care parlamentarii le evaluează la zeci de miliarde de dolari, o notă de plată care ar deveni muniție electorală pentru adversarii războiului.
Logistica distanței și sfârșitul unei justificări
Consecința operațională este o putere care lucrează de departe. Bombardierele americane își ating în continuare țintele, dar decolează din Statele Unite, cu ore în plus de zbor și realimentări în aer. Portavioanele patrulează în Marea Arabiei, în afara Golfului, dar sunt aprovizionate de la Diego Garcia, la circa 3.500 de kilometri, ceea ce adaugă săptămâni și costuri uriașe fiecărei rotații. Puterea americană nu a dispărut; a devenit mai lentă, mai scumpă și mai previzibilă.
Mai grav decât logistica este eroziunea unei justificări istorice. Timp de o jumătate de secol, prezența militară americană în Orientul Mijlociu s-a legitimat prin garantarea libertății de navigație. În acest război, Statele Unite nu au reușit s-o asigure nici în Strâmtoarea Ormuz, nici în părți ale Mării Roșii. Bazele construite după 1991 ca umbrelă de securitate pentru monarhiile din Golf au devenit, pentru gazde, ținte și poveri.
Două narațiuni despre același război
Casa Albă spune o altă poveste, și nu fără argumente. Marina iraniană a fost scufundată în primele zile, aviația a fost scoasă din joc, iar blocada navală a redus exporturile de petrol la un firicel. Secretarul Trezoreriei, Scott Bessent, a ironizat numirea unui nou ministru iranian al petrolului, întrebând ce anume gestionează acesta, de vreme ce Iranul nu a mai încărcat niciun baril pe o navă din 25 august. Pentru prima dată, oficiali de la Teheran au recunoscut durerea economică. În campania pentru alegerile intermediare, Trump prezintă Iranul ca fiind în pragul prăbușirii și respinge orice relatare contrară drept „fake news”.
Calendarul promisiunilor slăbește însă narațiunea oficială. Trump a promis o victorie în câteva zile, apoi în cinci-șase săptămâni; a cerut capitularea necondiționată, a proclamat înfrângerea totală a Iranului după trei săptămâni, iar acum anunță prăbușirea regimului „imediat după alegeri”. Criticii văd altceva. Dana Stroul, fost înalt oficial al Pentagonului pentru Orientul Mijlociu, avertizează că iranienii vor trage concluzia că Trump poate fi împins de colo-colo dacă ajung aproape de bazele americane.
Mohammad Ayatollahi Tabaar prevede în Foreign Affairs o strategie iraniană de escaladare continuă, cu lovituri asupra economiilor din Golf, a piețelor de energie și a infrastructurii militare americane. Mohammad Ayatollahi Tabaar este politolog specializat în Iran. Predă afaceri internaționale ca profesor asociat la Bush School of Government and Public Service, Universitatea Texas A&M. Este autorul cărții Religious Statecraft: The Politics of Islam in Iran (Columbia University Press, 2018), despre felul în care regimul de la Teheran folosește religia ca instrument politic. Analiza invocată în text a publicat-o în Foreign Affairs la începutul lunii octombrie.
Senatorul Christopher Murphy nu a primit acces la Al Udeid, iar senatorul Jack Reed acuză administrația că nu recunoaște nici criza munițiilor, nici costul reconstrucției. Războiul se poartă și pe frontul controlului parlamentar.
Senatorul democrat Christopher Murphy, membru al Comisiei pentru relații externe, a mers săptămâna aceasta în Golf să vadă pagubele și a anunțat că i s-a refuzat intrarea la Al Udeid. Pentagonul a replicat că fusese avertizat dinainte, în baza restricțiilor impuse de Hegseth la începutul războiului. Episodul se înscrie într-un tipar: Departamentul Apărării refuză să ofere Congresului estimări pentru repararea sau reconstruirea bazelor, pe care parlamentarii le evaluează la zeci de miliarde de dolari.
Motivul nu e declarat, dar o asemenea notă de plată ar deveni muniție electorală pentru candidații care se opun războiului. Senatorul Jack Reed, cel mai important democrat din Comisia pentru servicii armate, fost ofițer de parașutiști, a rezumat problema: costurile cresc cu miliarde în fiecare lună, iar administrația nu recunoaște nici criza munițiilor, nici factura reconstrucției. Criza munițiilor nu este un detaliu american: interceptoarele consumate în Golf sunt aceleași de care au nevoie Ucraina și flancul estic
Europa: retragere aleasă, retragere impusă
Distincția cea mai fină a analizei privește Europa. Pe continent, Trump și Hegseth discută de mult o reducere a forțelor americane, dar în termenii și după calendarul lor. În Orientul Mijlociu și în Marea Britanie, decizia le-a fost impusă. Diferența este esențială: o retragere planificată poate fi negociată cu aliații și compensată, una forțată transmite adversarilor că presiunea funcționează. Retorica administrației rămâne neschimbată; în aceeași săptămână, de pe Pnyx, Rubio vorbea despre urmărirea fără scuze a puterii naționale. Dispozitivul militar spune o poveste mai prudentă: un război ales, conceput ca demonstrație de forță, a devenit un exercițiu de constrângere.
Ce înseamnă pentru flancul estic?
Pentru România, episodul Fairford are o relevanță directă. Descurajarea pe flancul estic se sprijină pe aceeași logică a prezenței avansate: baza de la Mihail Kogălniceanu, aflată în plină extindere, scutul de la Deveselu, rotațiile de bombardiere strategice prin Europa. Războiul din Iran arată că o asemenea prezență este exact atât de solidă cât capacitatea gazdei de a o proteja, inclusiv împotriva sabotajului, a dronelor lansate din apropiere și a operațiunilor hibride. Rusia, care a suportat pe propriul teritoriu varianta ucraineană a acestui tip de atac, a învățat lecția la fel de bine ca Iranul.
Concluzia practică pentru București este dublă. Pe de o parte, apărarea antiaeriană stratificată, sistemele anti-dronă, protecția perimetrelor și contrainformațiile devin condiția de bază a oricărei prezențe aliate, nu un capitol secundar al achizițiilor. Pe de altă parte, România trebuie să rămână un loc în care Statele Unite consideră că își pot ține forțele în siguranță. Într-o epocă în care Washingtonul își redistribuie avanposturile după criteriul vulnerabilității, gazda care oferă securitate devine partenerul care primește garanții.
Recomandările noastre
