Invitatii EVZ
Răul din sâmbure devine răul din fruct. Axa unui rău absolut: Băsescu - USR - Bolojan. Ce facem ca răul din om să nu ajungă, prin putere, destinul unui întreg popor?
Sursa foto: arhiva EVZ
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Alin Mario Berinde avea cincisprezece ani. În ianuarie 2026, la Cenei, în județul Timiș, a fost ucis. Crima fusese pregătită, iar băiatul a fost lovit cu o toporișcă și cu un cuțit. După moarte, trupul i-a fost incendiat și îngropat în spatele unei grădini. În faptă au fost implicați alți minori. E greu să scrii aceste propoziții fără să simți că, undeva, limbajul însuși devine insuficient. Nu mai este vorba despre o metaforă a cruzimii, despre un experiment imaginar sau despre una dintre acele parabole întunecate prin care literatura încearcă să ne avertizeze. Este România de astăzi.
Primul lucru la care m-am gândit a fost subiectul din ”Împăratul muștelor”. Romanul lui William Golding spune despre niște niște copii rămași singuri, eliberați de ordinea adulților și obligați să-și construiască propria lume. Pentru puțină vreme există reguli, adunări, cuvântul celui care ține cochilia. Apoi pojghița se crapă. Jocul se transformă în vânătoare, frica are nevoie de un monstru, iar grupul descoperă cât de repede poate deveni cruzimea o formă de apartenență.
Golding nu scria, firește, despre Cenei. Dar ceea ce se întâmplă în romanul lui — destrămarea regulilor, contaminarea grupului, cruzimea care încetează să mai provoace spaimă și începe să producă solidaritate — face ca povestea lui Mario Berinde să capete o rezonanță greu de ignorat. Nu pentru că literatura ar explica o crimă și cu atât mai puțin pentru că niște pagini scrise în urmă cu peste șapte decenii ar putea oferi cheia comodă a unei tragedii reale. Ci pentru că Golding ne obligă să privim dincolo de crimă, spre lumea din jurul ei.
Întrebarea tulburătoare nu este numai cum poate un copil să ucidă un alt copil. Întrebarea este și ce se întâmplă înainte de acel moment. Ce dispare, ce se rupe, ce nu mai funcționează. Familia, școala, autoritatea, comunitatea, rușinea, frica de sancțiune, granița aceea aproape instinctivă dintre ceea ce se poate face și ceea ce nu se poate face niciodată.
Aici începe, de fapt, ”Împăratul muștelor”. Nu pe insulă și nu în junglă, ci în clipa în care regulile încetează să mai fie interiorizate și rămân doar niște zgomote făcute de adulți. În clipa în care autoritatea nu mai înseamnă nimic, iar apartenența la grup devine mai puternică decât orice interdicție morală.
Între copil și omul matur nu stă dispariția răului, ci coacerea lui: răul din sâmbure devine, când găsește pământul potrivit, răul din fruct.
Și totuși, cum apare răul absolut în lume? Cum se face că, dintre atâția oameni, el pare să-și găsească uneori tocmai gazda potrivită în cei care ajung să țină în mâini destinele altora? E greu să crezi că e numai întâmplare. Există momente în istorie în care ai impresia că răul nu dispare odată cu omul care l-a întruchipat, ci își transmite ștafeta. Unul dispare din scenă și, pentru o clipă, lumea respiră ușurată. Apoi, undeva, aproape neobservat, apare altul. La început timid, poate chiar banal, fără nimic spectaculos. Își caută locul, învață limbajul puterii, își adună oamenii, își inventează justificările. Și, puțin câte puțin, crește. Până când, într-o zi, îl recunoaștem, dar e prea târziu: același chip vechi al răului, purtând o altă față.
Aceasta este adevărata lui continuitate: nu trece dintr-un om în altul ca o substanță misterioasă, ci găsește mereu în om același sâmbure — setea de putere, orgoliul, disprețul față de celălalt, certitudinea că scopul scuză orice mijloc. Iar atunci când acel sâmbure cade în pământul fertil al puterii fără limite, al obedienței și al tăcerii, începe să rodească. Copilul poartă numai posibilitatea răului; maturul îi poate da justificare; iar omul ajuns stăpân peste destinele altora îi poate da amploare. Atunci răul din sâmbure devine răul din fruct.
De aceea răul pare etern: nu pentru că ar exista undeva, deasupra noastră, o rezervă nesfârșită de întuneric, ci pentru că fiecare generație produce din nou oameni convinși că lor le este îngăduit ceea ce celorlalți le este interzis. Când unul cade, răul nu cade neapărat împreună cu el. Rămân mecanismele, fricile, slăbiciunile, dorința de supunere și fascinația puterii. Iar din toate acestea, încet, aproape timid, începe să se ridice următorul.
Cu analiza mea mediocră, cred că prima greșeală pe care o facem atunci când vorbim despre rău este să-l tratăm ca pe o anomalie. Ca pe ceva venit din afara omului, o boală stranie care îi cuprinde doar pe ceilalți, pe cei monstruoși, pe cei de neînțeles. Ne liniștește să credem asta, pentru că monstrul poate fi izolat. Dacă răul îi aparține numai monstrului, noi, ceilalți, putem dormi liniștiți.
Literatura mare nu ne lasă însă această consolare.
Dickens a construit, în Oliver Twist, aproape imaginea inversă. Oliver trece printr-o lume infectată de violență, mizerie, exploatare și cinism și, cu toate acestea, își păstrează o formă esențială de bunătate. Societatea îl poate răni, îl poate înfometa, îl poate împinge printre hoți, dar nu reușește să-l transforme în unul dintre ei. La Dickens există încă această speranță: mediul explică enorm, dar nu decide totul. Omul poate rămâne bun chiar într-o lume rea.
Golding este mult mai incomod. În Împăratul muștelor, copiii nu sunt niște îngeri pe care adulții îi corup. Adulții lipsesc. Și tocmai în absența lor începe degradarea. Frica produce dominație, dominația produce trib, tribul cere dușmani, iar dușmanul trebuie vânat. Jocul devine ritual, ritualul devine cruzime, iar cruzimea ajunge, în cele din urmă, la moarte. Asta face romanul atât de greu de suportat: Golding nu ne spune că răul vine din afară. Ne spune că posibilitatea lui există deja în om.
Civilizația, educația, legea, familia, tradiția, rușinea, toate aceste lucruri pe care le considerăm uneori forme obosite ale convenției sunt, poate, tocmai zidurile ridicate împotriva acestei posibilități. Când ele cad, nu apare neapărat libertatea. Uneori apare vânătoarea. Căci, între copil și omul matur nu dispare răul, ci doar capătă timp, limbaj, justificări și putere. În copil el poate sta ascuns ca un sâmbure încă nedeschis; în adult, dacă împrejurările îl hrănesc și conștiința nu-i mai pune hotar, același sâmbure poate rodi. Iar atunci răul din posibilitate devine răul din faptă, răul din sâmbure devine răul din fruct.
Numai că aici trebuie făcută o distincție esențială. A explica răul nu înseamnă a-l scuza. Putem vorbi despre familie, despre mediu, despre școală, despre grup, despre frustrare, traumă, abandon sau influență și totuși să păstrăm intactă ideea responsabilității. Răul poate fi inteligibil fără să înceteze să fie rău. Aceasta este, cred, una dintre dificultățile timpului nostru: ne-am obișnuit să credem că, odată găsită cauza unei fapte, am găsit și circumstanța ei absolută. Dar, ghinion! Omul nu este nici complet liber de împrejurări, nici complet prizonierul lor. Suntem condiționați și suntem responsabili. Cele două adevăruri nu se exclud.
Cazul unui copil care ucide un alt copil ne zguduie tocmai pentru că ne obligă să acceptăm această ambiguitate. Vrem o explicație limpede. Vrem să găsim un vinovat anterior vinovatului: familia, școala, internetul, anturajul, societatea. Și toate pot avea partea lor. Dar, la capătul explicațiilor, rămâne totuși o ființă omenească în fața unei limite morale.
De aici, întrebarea depășește cazul copiilor.
Ce se întâmplă cu adultul care știe foarte bine ce face și alege totuși răul? Cu omul educat, perfect integrat social, care nu omoară cu toporișca, dar poate distruge destine printr-o semnătură, o decizie, o minciună, o delațiune sau o trădare? Ce se întâmplă cu politicianul care își trădează țara și apoi găsește cuvintele prin care să transforme trădarea într-o virtute? Mecanismul nu mai este infantil, dar ceva din structura lui seamănă tulburător de mult cu tribul lui Golding. Există grupul, există frica, există dușmanul, există recompensa, există marele stîpân din străinătate și există, mai ales, justificarea. Omul matur are chiar un avantaj față de copil: dispune de vocabularul cu care își poate cosmetiza faptele. Răul politic are nevoie de complici, dar mai ales are nevoie de o poveste despre sine.
Ieșirile din scenă ale lui Traian Băsescu și, acum, ale lui Ilie Bolojan mi-au adus în minte „Scurta viață fericită a lui Francis Macomber”, povestirea lui Ernest Hemingway. Nu m-am gândit la aventura africană și nici la destinul propriu-zis al personajului, ci la ceva mai greu de prins: momentul în care un om rămâne, dintr-odată, fără decorul care l-a făcut să pară mai mare decât a fost. Comparația nu trebuie însă împinsă până la identificare. Macomber este un personaj literar prins într-o situație-limită, în timp ce Băsescu și Bolojan sunt oameni politici reali, cu biografii, responsabilități și forme de influență care nu dispar pur și simplu odată cu pierderea unei funcții.
La Hemingway, Macomber a trăit multă vreme în interiorul unei imagini despre sine, iar această imagine s-a destrămat brutal. Într-o singură clipă, prestigiul, siguranța și aparența lui au început să se desprindă. A rămas omul, fără protecția decorului în care a trăit. În politică, desprinderea este de obicei mai lentă și mai ambiguă: funcția se încheie, dar rămân relațiile, reputația, resursele, memoria publică și uneori chiar capacitatea de a influența decizii. Politica a produs mereu asemenea momente.
Cât timp omul se află în centrul puterii, funcția îl mărește. Îl înconjoară instituția, partidul, protocolul, oamenii, slugile care așteaptă ceva de la el, camerele de televiziune, coloanele oficiale, ușile care se deschid înainte să ajungă la ele. Până și tăcerile lui par importante. Orice gest capătă greutate, orice frază devine știre, orice ezitare este interpretată. După un timp, omul poate începe să creadă că această aură i-a aparținut lui.
Și apoi vine ziua în care aura se stinge. Nu se întâmplă neapărat spectaculos. Există poate doar o ultimă declarație, o ultimă coborâre pe treptele unei clădiri, o ultimă apariție în fața presei. Tocmai banalitatea aceasta face scena mai tristă. Omul care ieri a ocupat centrul tabloului ajunge, aproape fără să observe, la marginea lui. Mai vorbește, mai explică, se mai justifică, mai atacă, mai încearcă să lase în urmă propria versiune asupra lucrurilor. Numai că vocea lui nu mai are aceeași greutate.
Nu pentru că ar spune neapărat lucruri mai puțin importante, ci pentru că puterea care le făcea imediat importante a dispărut. Aici apare tristețea aceea specială a ieșirii din scenă: omul continuă, pentru o vreme, să se comporte ca și cum scena i-ar aparține încă, deși reflectorul s-a mutat deja spre altcineva. Gesturile care au părut cândva ferme devin simple gesturi. Tonul autoritar sună straniu în afara autorității. Certitudinile rostite cândva de la pupitrul puterii ajung să semene cu ecourile unei încăperi din care ceilalți au plecat deja.
La Băsescu s-a văzut, în timp, desprinderea lentă a omului de funcția care l-a definit vreme de zece ani. Președintele care a ocupat centrul vieții politice a devenit, inevitabil, fostul președinte. Iar cuvântul „fost” a rămas unul dintre cele mai nemiloase cuvinte ale puterii. Nu a șters trecutul și nici nu a anulat influența pe care a continuat să o aibă, dar l-a mutat definitiv într-un alt timp. A redevenit ceeace a fost dintotdeauna: sceleratul care distruge oameni, familii, țara, lacomul, odiosul turnător al Securității…
În cazul lui Bolojan, desprinderea s-a petrecut mai aproape de noi și de aceea a părut poate și mai vizibilă. Omul care a administrat alianțe, conflicte, instituții și decizii, omul care a vîndut străinilor tot ce a putut, care a distrus economia, și a jegmănit fără milă pe cei mai oropsiți dintre români a ajuns să treacă din locul celui care a hotărât în locul celui care a explicat, -jalnic -, ce s-a întâmplat. Dar nici aici nu este vorba despre o dispariție completă: experiența, stilul și capitalul politic nu se evaporă odată cu schimbarea poziției. Se schimbă, mai degrabă, raportul dintre om și scena pe care a ocupat-o.
Era parcă stafia lui Francis Macomber, personajul lui Hemingway. Fără vreo izbândă interioară și nu pentru vreo iluminare târzie, ci pentru cruzimea cu care finalul schimbă proporțiile. Cât timp povestea continuă, personajul pare mare pentru că lumea din jurul lui se organizează în jurul prezenței sale. Când povestea se apropie de sfârșit, decorul începe să cadă. În cazul oamenilor politici dominați de rău, însă, decorul nu cade niciodată cu totul și nu cade în același fel: uneori se retrage, alteori se transformă. Și rămâne omul. Un om care poate părea mult mai mic decât funcția pe care a purtat-o, dar care nu este redus în întregime la această micșorare. Aceasta a fost întotdeauna partea cea mai nemiloasă a puterii. Ani întregi, ea a construit în jurul unui individ impresia importanței permanente.
Oamenii l-au căutat, l-au ascultat, i-au cerut favoruri, i-au așteptat deciziile, i-au urmărit fiecare gest. Apoi, într-o zi, toate acestea s-au mutat spre altcineva cu o viteză aproape indecentă. Telefonul va sunat mai rar. Coridoarele nu l mai mai așteaptă. Oamenii care au părut că au gravitat în jurul lui au dovedit că au gravitat, în mare măsură, în jurul funcției. Și abia atunci s-a produs adevărata ieșire din scenă. Nu în ziua formală a plecării, nu în momentul în care s-a terminat mandatul și nici când s-a închis pentru ultima dată ușa biroului, ci în clipa în care omul a înțeles că lumea politică poate continua foarte bine fără el. Uneori această înțelegere este definitivă; alteori este doar parțială, pentru că fostul demnitar își păstrează rețelele, publicul și capacitatea de a reveni în joc. Aici se află marea tristețe.
Nu în faptul că puterea se termină, pentru că orice putere se termină și se va termina. Ci în faptul că, după ea, poate rămâne un om care nu mai știe exact cine este fără funcția care l-a îmbrăcat atâția ani. Dar această nesiguranță nu trebuie confundată automat cu golul interior și nici cu lipsa oricărei valori personale. Uneori este doar dificultatea firească de a trece dintr-un rol public într-o existență mai puțin vizibilă.
De aceea anumite plecări au ceva jalnic, în sensul vechi și aproape tragic al cuvântului. Nu provoacă admirație, ci mai curând silă. Nu se vede doar sfârșitul unei cariere. Se vede disproporția dintre enormitatea rolului de ieri și insignifianța omului rămas astăzi singur cu el însuși. Totuși, această vulnerabilitate nu este identică la toți și nu poate fi dedusă simplu din pierderea funcției. Hemingway a știut cât de puțin poate fi nevoie pentru ca un om să fie dezbrăcat de imaginea pe care și-a construit-o despre sine. Politica a arătat același lucru de nenumărate ori, dar într-o formă mai puțin pură și mai puțin definitivă decât literatura.
La capătul puterii nu mai rămân coloanele oficiale, gărzile, pupitrele, funcțiile, oamenii care au așteptat pe coridoare și vocile care au rostit, cu deferență, „domnule președinte” sau „domnule prim-ministru”. Rămâne omul, împreună cu răul pe care l-a făcut, cu ceea ce a lăsat în urmă și cu felul în care își poate reconstrui identitatea dincolo de funcție. Atunci când rămâne doar omul, se vede cât de tristă a fost ieșirea lui din scenă. Dar nu întotdeauna și cât de mic a fost el. Trădarea poate fi numită „pragmatism”. Distrugerea poate fi numită „reformă”. Frica poate fi numită „ordine”. Lașitatea poate deveni „responsabilitate”, iar renunțarea la principii poate fi prezentată drept „maturitate”. Cu cât limbajul este mai sofisticat, cu atât răul poate deveni mai greu de recunoscut.
De aceea, cele mai periculoase forme ale răului din sîmbure al politicienilor de tip Băsescu-USR-Bolojan nu sunt întotdeauna cele spectaculoase. Există răul care urlă, lovește și ucide, dar există și răul administrativ, elegant, bine îmbrăcat și perfect gramatical. Cel care vine cu antet, cu ștampilă, cu procedură, cu justificare juridică sau morală. Uneori, între violența barbară și violența instituțională diferența nu stă în natura răului, ci în instrumentele lui.
Aici ar trebui să apară responsabilitatea comunității. Nu fiindcă societatea ar fi vinovată în bloc pentru fiecare crimă și nici pentru că individul ar putea fi dizolvat comod într-o explicație sociologică. Ci fiindcă orice societate creează sau distruge mecanismele prin care oamenii învață să accepte și chiar să aplaude răul.
Un copil nu se naște cunoscând sensul unei legi. Îl învață. Nu se naște știind că celălalt este o ființă care trebuie respectată chiar atunci când o urăște. Învață asta. Nu se naște înțelegând că puterea nu îi dă dreptul să facă orice. Și asta se învață. De aceea familia, școala, comunitatea, cultura și instituțiile nu sunt simple decoruri în jurul individului. Ele sunt locurile în care se construiesc frânele interioare. Când toate aceste locuri transmit, explicit sau implicit, că succesul justifică mijloacele, că forța ține loc de dreptate, că adversarul nu mai este un om, că rușinea este pentru naivi și că singura vină adevărată este să fii prins, nu ar trebui să ne mirăm că anumite limite încep să dispară.
Copiii văd lumea adulților mult mai bine decât ne place să credem. Văd cinismul, văd minciuna fără consecințe, văd agresivitatea premiată, văd umilința transformată în spectacol, văd oamenii puternici scăpând mereu de judecată și oamenii slabi obligați să suporte. Apoi le vorbim despre valori și ne mirăm când discursul nostru nu mai produce nimic.
În romanul lui Golding, Simon este ucis de ceilalți copii în timp ce aceștia sunt convinși că se luptă cu fiara. Aceasta este una dintre cele mai teribile intuiții ale cărții. Oamenii nu fac întotdeauna răul spunându-și: acum voi face rău. Uneori îl fac convinși că se apără, că salvează grupul, că elimină pericolul, că fac ceea ce trebuie. Frica produce monstrul, iar monstrul imaginar permite crima reală.
Întrebarea nu este, deci, dacă răul există în om. Istoria a răspuns demult la aceasta. Întrebarea serioasă este ce construim între posibilitatea răului și faptă. Ce legi, ce educație, ce familie, ce cultură, ce rușine, ce responsabilitate, ce instituții. La Cenei, un copil a fost ucis, incendiat și îngropat de alți copii. Oricât am încerca să ne refugiem în excepționalitatea cazului, rămâne întrebarea care nu ne lasă în pace: cum s-a ajuns acolo?
Iar dacă ridicăm privirea dincolo de această tragedie, întrebarea devine mai mare. Nu doar ce facem cu răul copiilor, ci ce facem cu răul nostru, al adulților? Cu răul celor care au educație, putere, funcții, instituții și cuvinte suficiente pentru a-și justifica fiecare faptă. Poate că problema nu este să visăm la o lume în care răul va dispărea. Golding nu ne lasă această iluzie. Problema este să construim o lume în care răul să întâlnească limite înainte de a deveni faptă, iar puterea să întâlnească limite înainte de a transforma răul personal în destinul altora. Fiindcă, până la urmă, aceasta este întrebarea de la care nu putem fugi: ce facem ca răul din om să nu ajungă, prin putere, destinul unui întreg popor?
Recomandările noastre
