Opinii
Puntea dintre lumi, la TIFF. Sirat, Blade Runner și Occidentul care nu mai știe încotro merge
Sursa foto: Arhiva EVZNu vreau să scriu un text, un elogiu la adresa TIFF, deși merită…Dar constat încet-încet, Clujul devine capitala filmului de autor. Ediția a 24-a a Festivalului Internațional de Film Transilvania a însemnat, în mare, peste 200 de filme din 53 de țări, selecționate pentru calitatea lor artistică și originalitatea tematică. În prim-plan, producții premiate în marile festivaluri, dar și debuturi curajoase din cinematografii emergente.
Să te întâlnești pe stradă, la o terasă, sau la un masterclass cu invitații de marcă ai ediției – regizori precum Béla Tarr, Danis Tanović, Uberto Pasolini sau actrița Maria de Medeiros cu publicul educat, e, totuși, ceva. Apoi, programul extins, plin de evenimente speciale: cine-concerte, petreceri, expoziții, proiecții outdoor și însăși competiția internațională -, o reflexie care spre bucuria mea, afirmă clar vitalitatea cinema-ului de autor. TIFF reconfirmă, astfel, statutul său de cel mai important eveniment cinematografic din România și un punct de referință în peisajul cultural european.
Cu toate astea, nu voi scrie decât despre unul din cele mai cutremurătoare filme de la TIFF, premiat și la Cannes - care mi-a fost recomandat chiar de către regizorul Tudor Giurgiu, ”Sirat” - pelicula regizorului galician Oliver Laxe.
”Sirat” este firul subțire dintre viață și prăbușire.
În tradiția islamică, puntea Sirat este judecata însăși: un drum îngust, pe care doar cei în echilibru sufletesc îl pot traversa. În filmul lui Oliver Laxe, Sirat nu mai e doar idee, ci devine spațiu concret: un rave în deșert, un tată care caută o fiică, un no man's land între generații.
Tinerii care dansează acolo nu sunt păcătoși. Sunt ”orfani”. Au pierdut un trecut care nu le mai spune nimic și nu li s-a dat niciun viitor în care să creadă. Corpurile lor pulsează în beat-uri ca într-un ritual de trezire, dar din ce? Nimeni nu pare să știe.
În ”Blade Runner”, filmul lui Ridley Scott din 1982 - un film al tinereții multora dintre noi -, un alt fel de copil e căutat. Un alt fel de suflet e testat. Deckard aleargă printr-o lume care imită umanul până la confuzie. Replicanții au amintiri, sentimente, dorințe. Dar sunt „altceva”. Sau nu?
Dar, ca și în ”Sirat”, întrebarea nu e „unde suntem”, ci ce mai înseamnă să fii om? O întrebare grea, atunci când memoria e fabricabilă și realitatea se supune filtrelor cenzurii. Cine stabilește, deci, adevărul? Deckard tace, raverii urlă. Dar și unii, și alții merg pe aceeași punte: cea a identității fragile. Unul fuge de întrebare, ceilalți se dizolvă în ea.
După ce vezi ”Sirat”, după ce revezi (acasă) ”Blade runner”, cel mai nefericit lucru care ți se poate întâmpla este acela de a da peste ”Occidentul debusolat”, cartea lucidă, tăioasă a lui Jean-Loup Bonnamy. Ea nu oferă povești, ci mai degrabă ”anatomii”. Ne arată cum Occidentul, ca moștenire culturală, a pierdut punctul cardinal. A renunțat, după rețeta neomarxistă, la rădăcini și la Dumnezeu, pentru a împrumuta crizele altora. Și-a uitat valorile, și-a pierdut tradiția, dar a introdus vinovăția.
Cartea nu condamnă tinerii care se pierd în rave sau în depresie, îi înțelege ca pe un simptom. Nu ei sunt debusolați. Lumea în care s-au născut e distrusă de debusolare…
Bonnamy cere un nou contract cultural – nu o întoarcere oarbă la trecut, ci o regăsire a direcției.
Dar cui să-i ceară asta? Tatăl din ”Sirat” e singur. Deckard e obosit. Iar tinerii nu mai vor să audă de vreo busolă. Fiindcă nu mai cred că există Nord.
Și totuși, în toate cele trei opere — filmul visceral (Sirat), capodopera distopică (Blade Runner) și eseul critic (Occidentul debusolat) — revine aceeași imagine: o punte fragilă între lumi. Între generații. Între sens și simulacru. Unii încearcă traversarea dansând, alții fugind și, din ce în ce mai puțini scriind, analizând, visând. Oricum, poate nici nu mai e important unde ajung. Poate singura formă de salvare e să nu te oprești pe punte. Nu vom afla, cel puțin noi, cei care am depășit vârsta tinereții pe puntea dintre lumi.
Nu poți, în această perspectivă, să nu te întrebi, de ce, oare, de mai bine de două decenii, cinematografia românească pare să fi ales o singură linie de expresie: austeritatea?
Filme în care nu se întâmplă (aproape) nimic, copii filmice, parcă, a sutelor de pagini de jurnal ale dlui Cărtărescu. În care suferința e mută, iar viața — un plan-secvență lung și gri, în care personajele nu trăiesc, ci se întâmplă. Iar regizorul tace, lăsând realitatea să se dezintegreze în fața camerei. Un fel de revoluție, care a devenit rețetă.
După ”fondatorii Noului Val”, care au oferit lumii imaginea unei Românii post-comuniste în criză de sens, stilul lor a devenit canon estetic pentru generațiile care au urmat. Mulți dintre regizorii tineri de azi nu mai aleg realismul dur — îl moștenesc. Nu-l chestionează. Nu se întreabă dacă au altceva de spus.
Un film românesc contemporan pare, adesea, un ritual bine învățat: interioare neutre, lumină naturală, cadre lungi, lipsa oricărei muzici, personaje care mănâncă fără dialog. Există o teamă, cred, în cinema-ul nostru. O teamă de metaforă, de vis, de poezie. De parcă esteticul ar trăda realitatea, ca și cum simbolul ar distruge autenticitatea.
Rezultatul: o austeritate devenită defensivă, un realism devenit conformism.
De asta TIFF e important pentru România. De aceea teme ca aceea din ”Sirat” ar trebui asimilată de regizori, cel puțin în măsura în care este apreciat de spectatori. Poate vom înțelege astfel că în alte cinematografii, sărăcia materială nu a însemnat sărăcie de imaginație.
Iranul a produs poezie cinematografică. Columbia, mitologie socială. Japonia, minimalism transcendent.
România a produs doar un fel de corectitudine jalnică. Noi avem, deocamdată, un cinema al observației, nu al viziunii. Al rănilor, nu al visului. Realismul mizerabilist, atât de lăudat și premiat a devenit nu o opțiune artistică, ci un refugiu.
Tudor Giurgiu, este, în peisajul actual al filmului românesc, o figură aparte, prin forța asumării. În „Pădurea de molizi”, filmul prezentat la TIFF, dar și în întregul său demers artistic pare să caute, prin cinema, o formă de spovedanie colectivă. Pornind de la tragedia uitată de la Fântâna Albă, regizorul nu propune un simplu film istoric, ci o țesătură de adevăruri tulburătoare, unde documentul se împletește cu ficțiunea, iar mărturia cu tăcerea. Memoria nu e liniară, ci un traseu fragmentat, traversat de umbre și ezitări. Fiecare cadru devine o întrebare despre vină, uitare și iertare. Filmul său nu caută spectacol, ci restituire – o revenire lucidă la o rană veche, ignorată.
Ce lipsește cinema-ului românesc, (dar poate mă înșel și lipsa mea de cultură cinematografică mă face să greșesc), nu este talentul, ci curajul de a ieși din ceea ce oamenii așteaptă. Curajul de a spune în film: „Da, știu ce e real. Dar vreau să arăt și ce e posibil.”
Până atunci, ne vom uita la ecrane în care se suferă tăcut și vom aștepta, nu un ”nou val”, ci un ”nou curaj”…
Recomandările noastre
