Utilitatea fiarelor. Astă-vară am vizitat Sarmisegetuza. Contururile vechii așezări romane abia mai pot fi ghicite printre livezi și tarlale. Numai amfiteatrul este aproape intact: solid construit, secolele au trecut peste el fără să-l afecteze prea tare. Asta mi-a amintit ce-mi spunea, cu mulți ani în urmă, profesorul meu de istorie din gimnaziu, Antommarchi: când cucereau o nouă provincie, romanii construiau trei lucruri. Apeducte, ca să prevină molima. Șosele, ca să prevină foametea. Și amfiteatre, ca să prevină răscoalele.

Dacă te declarai sceptic privind natura divină a Împăratului, te legau, te duceau în amfiteatru și te aruncau la fiare. Învățătură de minte pentru alții. Logica imperială e simplă: moare unul, dar se previne o răscoală care s-ar solda cu mult mai multe victime. Secole au trecut, imperii au căzut, imperii s-au ridicat, dar acest gen de spectacol a persistat. Imperiul Spaniol îl numea ”auto da fe”, act de credință. De organizare se ocupa Inchiziția. Imperiul Stalinist îl numea ”ședință de înfierare”, spectacol cu substrat canibalic de ale cărui urmări se ocupau cu dibăcie subordonații tovarășului Beria.  

Când un imperiu nu mai poate gestiona aceste trei elemente – infrastructura, comerțul și starea de stabilitate – e clar că i-a sunat ceasul, că e vremea să predea ștafeta.

Priveghiul. Bancurile bune îmbătrânesc frumos. Se povestește că spionii Cezarului au aflat că Bulus are manifestări subversive. L-au arestat, l-au adus în amfiteatru, l-au legat de stâlp. Când să dea drumul la fiare, Bulus: Trăiască viitorul luminos al omenirii, orânduirea feudală! Prăbușirea unui imperiu nu e motiv de bucurie, ci o grea încercare: popoarele, astfel eliberate, trebuie să-și găsească de-acum încolo singure calea. Prăbușirea Imperiului a lăsat Spaniei moștenire un secol de război civil. Îndelungata agonie a Imperiului Otoman s-a soldat cu războaiele balcanice, joc în care până la urmă a intrat și Imperiul Austriac – ceea ce a dus la primul război mondial. Prăbușirea Habsburgilor a dus la formarea statelor Europei Centrale și de Răsărit – moștenire care a stârnit apetitul Imperiului Hitlerist și a fratelui său, Imperiul Stalinist – și a dus la al doilea război mondial.

Cea de-a doua devoluție a Imperiului Sovietic nu mai e o ipoteză evocată cu fereală. Zilele trecute, pe Canalul 1 al Televiziunii de Stat ruse, moderatorul Serghei Mardan și-a invitat interlocutorul, pe comentatorul politic Evgheni Norin, să explice ce s-ar întâmpla dacă Rusia ar fi învinsă de Ucraina. Norin a apreciat că „ar fi ca Iugoslavia pe steroizi", adică ar urma o serie de conflicte de decolonizare, „cireașa de pe tort" fiind că Rusia se va rupe „în cel puțin 10 bucăți”. Comentatorii occidentali sunt mai pesimiști, evocă 23 de bucăți.

 Și chiar aceasta a fost tema celui de-al VI-lea summit al Conferinței de Interacțiune și Măsuri de Încredere în Asia (CICA), care a avut loc la 13 octombrie la Astana, în Kazahstan.    Tema centrală – nerostită, dar omniprezentă – a fost evitarea unei evoluții conflictuale a crizei Imperiului Rus, în special în spațiul Asiei Centrale post-sovietice. 

Apus de Soare. Nucleul central-asiatic al CICA este alcătuit din Uzbekistan și Kazahstan, două state care sunt încă puternic dependente de Rusia. Fiindcă, încă de pe vremea Țarului, așa a fost gândit Imperiul: Moscova s-a vrut singurul furnizor de tehnologie, debușee comerciale și stabilitate pentru provinciile anexate Imperiului. Să ne amintim: în anii 1990, Republica Moldova, unul dintre marii producători europeni de vinuri, nu producea sticle și nici nu avea vreo linie de îmbuteliere. Exporta vinul către Moscova cu vagonul, la preț de vrac – fiindcă Moscova deținea secretul sticlei, dopului și etichetei, care înzecea prețul mărfii. Sub multe aspecte, în Kazahstan și mai ales Uzbekistan situația este și azi similară, deși acolo nu e vorba de vin, ambele state fiind majoritar musulmane.

După 2014, când Rusia a anexat Crimeea și a fost lovită de sancțiuni, starea de fapt s-a acutizat treptat. Pas cu pas, accesul Rusiei la tehnologii de import, competitive, a fost îngreuiat, iar din 2022, blocat. În același timp Rusia, care nici anterior nu fusese prea darnică, a încetat practic investițiile în infrastructura din zonă: avea alte cheltuieli. Iar accesul la piețele internaționale, prin Moscova, a devenit din ce în ce mai problematic.

În 2022, lucrurile au început să se precipite. Pe fondul situației economice, milioane de uzbeci și kazahi care munceau cu sau fără forme legale în Rusia s-au întors în țările de origine, unde și așa sărăcia e mare. Asta a creat o stare de instabilitate periculoasă, care a afectat mai întâi Kazahstanul. Dacă în ianuarie Rusia mai avea încă forța militară să stabilizeze situația cu trupele sale VDV, după seria de înfrângeri catastrofale din Ucraina, și ultimele tancuri rusești funcționale au fost retrase de peste hotare și trimise la Nikolaev și Luhansk. Iar deîndată ce presiunea Imperiului a slăbit, conflictele s-au înmulțit îngrijorător: între Armenia și Azerbaidjan, între Kirghizstan și Tadjikistan...

De altfel, în culisele reuniunii CICA de la Astana a fost intens discutată chiar situația tancurilor rusești, mai ales știrea că Uzina 103 din Chita (Transbaikal) a fost reactivată. Această bază de reparații este specializată pe tancul T-62M și fusese închisă odată cu scoaterea din dotare a acestui tip, în 2013. Acum, atelierul a fost redeschis, iar trenurile aduc epave de blindate din toate colțurile Rusiei: în următorii trei ani, uzina trebuie să livreze Armatei 800 de asemenea tancuri restaurate. Restaurate este cuvântul potrivit: cele mai noi au fost produse acum 50 de ani, în 1973. Azi mai sunt în dotarea armatelor din de Eritreea, Etiopia, Angola, Yemen... Și au reintrat în dotarea Rusiei?

Tema a fost intens discutată și datorită faptului că o bună parte dintre participanții uzbeci și kazahi la reuniune sunt veterani ai războiului dus de sovietici în Afganistan și țin bine minte cum, în acei ani, mujahedinii au distrus 147 de tancuri T-62 cu AG-7. Da, 147, distruse cu burlanul ăla pe care îl cărau în spate, pe atunci, și militarii Republicii Socialiste România. Dacă Rusia a ajuns să scoată așa vechituri din cimitirele de blindate și să le repună în dotare, înseamnă că puterea militară a Moscovei e la pământ. Ceea ce constituie un risc de stabilitate pentru toate statele din regiune.

Spre o nouă stabilitate. Statele din zonă – având drept port-drapel Kazahstanul, condus de experimentatul diplomat Kasim-Jomart Tokaiev – au încercat să găsească soluții pentru a suplini rolurile pe care este evident că Rusia nu le mai poate juca. La acest moment, un singur lucru este clar: nimeni nu este interesat să găsească un unic înlocuitor Rusiei. Adică, să treacă de sub hegemonia Rusiei sub epitropia altei superputeri.

De altfel, singura superputere din zonă – China – nu e dispusă să candideze la hegemonie. Statele din Asia Centrală ex-sovietică sunt musulmane, popoarele lor sunt fie mongole, fie turcice. O prezență militară chineză ar fi percepută de la bun început ca străină. Iar China a avut în trecutul relativ recent experiențe dramatice cu prezența militară străină pe teritoriul său, e de înțeles că dorește să evite o asemenea greșeală. Poziția Chinei a fost exprimată fără echivoc de vicepreședintele Wang Qishan: „Sprijinim căutarea de căi de dezvoltare care să răspundă caracteristicilor fiecărei țări, să apere adevărata multipolaritate, să se opună hegemoniei și impunerii valorilor altor țări''.

Și al doilea posibil candidat, Turcia, evită să își asume acest rol. Fiindcă, oricât și-ar afirma independența în plan regional, Turcia rămâne membru NATO și știe bine că hegemonia unui stat NATO ar fi inacceptabilă atât pentru China, cât și pentru Rusia. De aceea președintele Erdogan a subliniat, de câte ori a avut prilejul, că implicarea regională a Turciei este non-militară, diplomatică, ba mai mult, pacificatoare. Astfel, referindu-se la Ucraina, dar cu bătaie mai lungă, dânsul a arătat că „Obiectivul nostru este (...) în pofida dificultăților din teren, să obținem cât mai repede o încetare a focului și să stopăm vărsarea de sânge. (...) Cu toții suferim consecințele crizei din Ucraina, la nivel regional și global. Mereu am spus că, prin diplomație, se poate obține o pace dreaptă.”

Ca urmare a acestui dublu refuz, primit de altfel cu ușurare de statele din regiune, s-a convenit ca adjudecarea moștenirii Imperiului Rus să se facă secvențial. Pe dimensiunea infrastructură și tehnologie, este limpede că, cea mai bine plasată este China. Pe dimensiunea comercială, marea problemă este că statele Asiei Centrale sunt anclavate, nu au ieșire la mare. Sub acest aspect, cea mai bine plasată e Turcia, care poate deschide Asiei Centrale drum spre Vest, prin Mediterana, spre piețele Europei și Africii de Nord. Iar situația creată a atras evident atenția Indiei și Pakistanului, care pot deschide drum spre Sud, spre Africa subsahariană. Și evident că nici Iranul nu poate rămâne insensibil.

Ca urmare a acestor evoluții, în anii care au urmat anexării Crimeii și sancțiunilor, CICA a evoluat de la rolul inițial, de forum regional, spre rolul de adevărată organizație internațională. Reuniunea de la Astana a oficializat această evoluție, prin adoptarea „Declarației de transformare a CICA” într-o organizație internațională. Un fel de societate pe acțiuni de gestionare în comun a patrimoniului moștenit de la fostul Imperiu rus.

Capitularea. Președintele Putin a sosit la Astana ”aureolat” de înfrângerile din Donbass și Nikolaev, de sabotajul reușit din strâmtoarea Kerci. La acest moment, este limpede pentru toate statele CICA: Rusia este prinsă în capcana ucraineană și nu poate garanta implementarea acelor ”Măsuri de Încredere în Asia” despre care se face vorbire în titlul organizației. Mai rămâne însă o consolare: întrucât nimeni nu își asumă ansamblul funcției imperiale, soluționarea situației va fi ”multipolară”. Iar Rusia poate spera că, așezându-se la masa comună, va putea să-și adjudece o parte din propria moștenire.

De aceea, Rusia a capitulat, adoptând poziția de repudiere a hegemoniei pe care chiar ea a practicat-o până de curând: „Lumea devine cu adevărat multipolară. Și este foarte important, dacă nu hotărâtor, rolul Asiei, unde se consolidează noi centre de putere”.

Dar în acest joc ”multipolar”, Rusia s-a prezentat cu un as în mânecă: „La fel ca mulți dintre partenerii noștri din Asia, considerăm că este nevoie să începem revizuirea principiilor de funcționare a sistemului financiar mondial”. Domnul Putin știe bine că Turcia, China și Iran se confruntă cu dificultăți financiare și au deocamdată o capacitate limitată de a ajuta statele din regiune să realizeze marile proiecte ale CICA. Ca atare, profitând de noul statut de Organizație Internațională al CICA, Rusia a deschis Arabiei Saudite porțile organizației. Asta, la schimb cu decizia saudită de a reduce producția de petrol, spre furia Occidentului.

Evident, intrarea triumfală a saudiților în rolul de finanțator al CICA nu-i face fericiți pe iranieni – dar nici dronele iraniene nu fac ce scrie pe prospect: cam dau chix prin Ucraina.

Cine râde la urmă. Întregul joc – spargerea secularei hegemonii ruse, lărgirea organizației, împărțirea moștenirii imperiale – a fost condus, din umbră, de președintele kazah Kasim-Jomart Tokaiev, Kazahstanul fiind din 2020 la conducerea CICA. Reamintim, domnul Tokaiev este sinolog, iar gesturile sale publice trebuie citite în această cheie: ca și în cultura chineză, au și o puternică semnificație simbolică. Așa trebuie interpretată partida de ping-pong dintre președinții Erdogan și Tokaiev, după semnarea a șase acorduri bilaterale, de la securitate la comerț. În timp ce domnul Putin era lăsat să aștepte.

De acum, jocul se duce între domnii Erdogan și Tokaiev. În spatele domnului Erdogan sunt Statele Unite, care tocmai au deblocat vânzarea de avioane militare. Iar în spatele domnului Tokaiev e China, cu care Kazahstanul are acord militar. Deci partea de ”stabilitate” a moștenirii imperiale va fi asigurată, de comun acord, de Turcia și Kazahstan, care astfel deschid și un canal de negociere discretă între China și SUA.  Și uite așa, din întâmplare, zău, criza din Strâmtoarea Taiwan  a încetat brusc să mai fie de actualitate...

Efectele. De mai bine de un deceniu, tratativele Uniunii Europene cu Turcia s-au împotmolit. Nu ne surprinde faptul că Europa are reticențe față de Turcia, că doar are reticențe și față de România și Bulgaria, state europene care de ani buni sunt, cel puțin teoretic, membre cu drepturi ”depline” ale UE. Surprinzător este faptul că Uniunea Europeană nu a identificat modalități alternative de lărgire a cooperării cu Turcia, iar din această cauză Europa este, în prezent, mai mult sau mai puțin absentă de pe scena politică a Asiei Centrale. Deși chiar pe acolo vor trece spre UE, în anii ce vin, importante fluxuri de mărfuri, materii prime și resurse energetice. Care vor fi sub controlul altora...

Domnul Putin a sesizat mai rapid situația și, cu prilejul întrevederii  de la Astana cu președintele Erdogan, a trecut peste orgoliul rănit de așteptare și s-a oferit să redirecționeze spre Turcia miliardele de metri cubi de gaz metan anterior vehiculate prin Nord Stream. Ca să se înțepe și Rusia pe firul SUA-China. În schimb, Turcia ar dobândi statut de hub energetic pentru întreaga Europă de Sud și Est. Deocamdată, președintele turc nu a achiesat. Probabil așteaptă contra-ofertă de la Bruxelles. O va primi oare?