Procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanța își manifestă, public, ingrijorarea cu privire la eventuala intrare în vigoare a modificărilor Codului de procedură penală, avertizând că majoritatea infracţiunilor din competenţ lor au ca subiect pasiv principal persoanele fizice sau juridice, şi nu statul, cum este în cazul infracţiunilor din competenţa DNA. De aceea, îngreunarea luptei împotriva criminalităţii o vor resimţi în mod direct cetăţenii.

Parchetul de pe lângă Judecătoria Constanța, prin Compartimentul de Informare și Relații Publice, își prezintă punctul de vedere asupra asupra modificărilor operate de parlamentari la legile justiției.

 “Având în vedere adoptarea modificărilor aduse Codului de procedură penală, sub pretextul transpunerii în legislaţia procesual penală a directivei UE 2016/343 şi a deciziilor Curţii Constituţionale a României, procurorii din cadrul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa îşi manifestă îngrijorarea cu privire la posibilitatea intrării în vigoare a modificărilor legislative, acestea fiind de natură să aducă atingere combaterii infracţionalităţi în ansamblu său, şi nu doar luptei împotriva corupţiei.

O primă observaţie este aceea că modificările exced cu mult conţinutul directivei şi a deciziilor Curţii Constituţionale a României; legislaţia procesual penală implementase deja cele mai multe elemente specifice prezumţiei de nevinovăţie, iar în ceea ce priveşte deciziile Curţii Constituţionale a României acestea se aplicau fără sincope, magistraţii fiind obligaţi, de altfel, să facă aplicarea acestora potrivit art.99 lit.ş din Legea nr.303/2004 privind statutul judecătorilor şi procurorilor.

Modificările legislative ce se preconizează – dintre care unele pun probleme de neconstituţionalitate, însă mai grav este că unele nu pun probleme de neconstituţionalitate şi sunt de natură să creeze disfuncţionalităţi administrative în cadrul parchetelor sau instanţelor de judecată – vor aduce prejudicii victimelor, persoane fizice sau juridice. Majoritatea infracţiunilor date în competenţe parchetelor de pe lângă judecătorii au ca subiect pasiv principal persoanele fizice sau juridice, şi nu statul, cum este în cazul infracţiunilor din competenţa Direcţiei Naţionale Anticorupţie, astfel că îngreunarea luptei împotriva criminalităţii o vor resimţi în mod direct cetăţenii.”

Printre modificările cu impact, fie că trec de examenul de constituţionalitate sau nu, şi fără ca enumerarea să fie exhaustivă, procurorii Parchetului de pe lâîngă Judecătoria Constanța au identificat:

1. În cazul cererii de recuzare a procurorului, ordonanţa procurorului ierarhic superior care soluţionează cererea de recuzare poate fi atacată cu plângere la judecătorul de drepturi şi libertăţi. Dacă în dosar există mai mulţi inculpaţi fiecare dintre aceştia poate introduce plângere, pe care le pot formula succesiv şi astfel cercetarea cauzelor se poate fi tergiversată în mod nejustificat. În actualul context legislativ, în măsura în care se dispune trimiterea în judecată, oricum judecătorul de cameră preliminară poate analiza dacă recuzarea procurorului care a efectuat acte de urmărire penală a fost soluţionată legal şi temeinic de către procurorul ierarhic superior.  

 

2. Posibilitatea restricţionării de către procuror a accesului la dosar pentru suspect pe o perioadă maximă de 20 de zile, este total nerezonabilă, având în vedere că cercetările (în cazul în care acestea necesită confidenţialitate) pot dura un timp mai îndelungat, de luni sau chiar câţiva ani. În acest context, suspectul poate afla într-un mod foarte lejer elemente care ar fi trebuit să fie confidenţiale – cel puţin până se strânge un probatoriu mai consistent – şi astfel să nu mai deruleze activităţile infracţionale investigate sau să influenţeze martori sau chiar ancheta în general, în sensul dorit.

3. Obligativitatea judecătorului de a acorda o perioadă minimă de 4 ore pentru pregătirea apărării în cazul luării măsurii arestării preventive este excesivă; aceasta trebuie raportată la specificul cauzei întrucât sunt şi situaţii numeroase în care studiul dosarului necesită un timp foarte scurt. Cu titlul de exemplu învederăm o infracţiune de vătămare corporală, în care probatoriul constă într-o înregistrare video, iar inculpatul recunoaşte săvârşirea infracţiunii.

4. Dreptul suspectului sau inculpatului de a participa la orice act de urmărire penală este excesiv şi nu face decât să inhibe eventualele persoane vătămate (unele dintre acestea victime ale unor infracţiuni grave) sau chiar martori (unii dintre aceştia aflaţi în raporturi de subordonarea faţă de cei acuzaţi). Justificarea aparentă că i se pot aplica măsuri de protecţie este insuficientă, nu arată decât lipsă de experienţă profesională a iniţiatorului acestei modificări legislative, întrucât persoanele indicate mai sus – victime sau martori – suferă în mod constant de teama că declaraţia poate avea efecte nefaste în detrimentul propriei persoane.

Simplu fapt că persoana acuzată şi persoana audiată nu se văd cu ocazia audierii este aproape irelevant. De altfel, imediat după momentul procesual al audierii persoana acuzată poate urmări persoana audiată şi consecinţele pot fi nefaste. De altfel, nici măcar nu s-a analizat dacă există posibilităţile tehnice sau logistice privind o astfel de audiere, care, dacă la acest moment este o excepţie, în urma modificările va deveni o regulă, şi mult mai dificil de pus în practică.

5. Posibilitatea martorului să cenzureze în faţa organului judiciar declaraţia pe care o dă, pretextând că se poate autoincrimina, va avea drept consecinţă imposibilitatea stabilirii realităţii obiective. Chiar şi în contextul legislaţiei actuale, în măsura în care martorul dă o declaraţie şi prin aceasta martorul se autoincriminează cu privire la eventuale infracţiuni săvârşite, elementele de autoincriminare nu au valoarea juridică, organele judiciare exploatând doar ceea ce referă la alte persoane. 

6. Eliminarea dintre mijloacele de probă a înregistrărilor realizate de cei care dobândesc calitatea de martori în dosare penale pune în pericol grav administrarea probatoriului în cazul unor infracţiuni care se săvârşesc într-o clandestinitate deosebită (viol sau orice alte infracţiuni săvârşite între persoane apropiate, infracţiuni de corupţie în care nu toţi cei prezenţi într-un context dat sunt participanţi la săvârşirea infracţiunilor, etc.).

7. Utilizarea în procesul penal a interceptărilor doar pentru fapta ce face obiectul cercetării poate lasă nedescoperite infracţiuni grave. Faptul că ulterior poate fi completat mandatul de supraveghere tehnică este insuficient, având în vedere că până la obţinerea acestuia date şi informaţiile obţinute deja în urma mandatului iniţial nu pot fi utilizate. Pot fi situaţii când completarea mandatul de supraveghere tehnică este tardivă.

8. Amânarea informării persoanelor supravegheate pentru o perioadă maximă de 1 an, poate crea dificultăţi de investigare având în vedere că în cadrul unei cauze penale se poate proceda la interceptarea unor persoane în perioade de timp diferite, care nu se suprapun şi este astfel posibil ca, în timp ce-l informezi pe un inculpat că a fost interceptat altul să fie interceptat, şi astfel să ia cunoştinţă de măsura de supraveghere de la inculpatul deja încunoştinţat de organele judiciare.

9. Imposibilitatea luării măsurii arestării preventive pentru săvârşirea unor infracţiuni precum agresiune sexuală, corupţie sexuală, rele tratamente aplicate minorului, înşelăciune va lăsa fără protecţie categorii largi de populaţie, şi care se găsesc în diferite stări de vulnerabilitate vădită (vârstă înaintată, lipsă şcolarizare, boală, etc.). În concret, în cazul unor infracţiuni de înşelăciune săvârşite prin metoda accidentul, spre exemplu, autorii nu vor putea fi arestaţi preventiv săvârşind în continuare astfel de infracţiuni şi faţă de alte victime. Mai mult, întrucât posibilitatea de înregistrare este drastic şi nejustificat cenzurată de legiuitor, multe infracţiuni de înşelăciune săvârşite prin metoda accidentul vor rămâne cu autor necunoscut, iar cei care vor suferi consecinţele în mod direct sunt cetăţenii.

10. Intervenirea clasării în mod obligatoriu a cauzelor după trecerea unui an de la data începerii urmăririi penale in rem (începere în rem obligatorie de la data înregistrării sesizării penale), fără a se analiza dacă există temeiuri probatorii în acest sens, va duce la clasarea cauzelor fără să se poată efectua urmărirea penală şi astfel să se constate dacă infracţiunea a fost săvârşită cu certitudine şi fără a se identifica autorul. Termenul de 1 an este cu totul nerezonabil, având în vedere că, de exemplu, la nivelul Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa funcţionează efectiv 14 procurori, din care doar 10 efectuează urmărirea penală sau supraveghează activitatea de urmărire penală a poliţiei judiciare, într-un număr de 51.451 dosare penale.  

În cursul anului 2017, procurorii Parchetului de pe lângă Judecătoria Constanţa au dispus trimiterea în judecată a unui număr de 1198 inculpaţi, procentul de achitări fiind de 2,17% (26 inculpaţi), iar acest lucru a fost posibil tocmai utilizând instrumentele Codului de procedură penală, lege care se află printre cele moderne legislaţii europene în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale persoanei.

Se observă în mod deosebit faptul că prin modificările aduse Codului de procedură penală se îngreunează investigarea infracţiunilor şi mai puţin procedura judecăţii, consecinţa fiind îngreunarea identificării infracţiunilor şi a participanţilor la săvârşirea acestora.  În măsura în care organele judiciare nu vor mai avea la dispoziţie instrumentele juridice adecvate, există riscul ca, consecinţele negative, respectiv scăderea luptei împotriva criminalităţii, să afecteze în mod direct cetăţenii României.”