După aproape un sfert de veac de la Revoluția care a dus la prăbușirea sistemului totalitar, cred că putem afirma că omul și gânditorul politic Corneliu Coposu a fost de fapt președintele moral al României.

Format ca jurist, venind din marea tradiție a iluminismului transilvan, discipol și continuator al lui Iuliu Maniu, Corneliu Coposu știa ce însemna stat de drept. Lupta sa pentru statul de drept nu a încetat nici în 1995, când s-a stins din viață. Ea continuă și azi. Corneliu Coposu a fost o personalitate ostilă conformismelor şi oportunismelor resentimentare, adversar al oricărui fundamentalism ideologic ori de altă natură. Nu era niciodată un om încruntat, avea un extraordinar simţ al umorului. Știa să rămână senin chiar atunci când se întâlnea cu ignominiile cele mai dizgraţioase. Atât în cercuri intime dar şi public, Corneliu Coposu a depus mărturie despre sacrificiile generaţiei sale, despre lupta pentru democraţie în acei teribili ani 1944-1947, despre supliciul marilor figuri istorice ale României. Corneliu Coposu a fost simbolul unei lumi care a fost distrusă de teroarea comunistă, valorile sale fiind cel mai mare duşman al hybris-ului pseudo-modernizării de tip sovietic.            Antiteza lui Corneliu Coposu a fost Ion Iliescu. Cei doi au avut viziuni esenţial diferite, de-a dreptul antagonice, despre sensul, spiritul şi şansele democraţiei în România. Într-o postare a lui Iliescu de pe propriul blog din 2009, fostul preşedinte, cel care în mod constant a patronat campaniile menite să-l prezinte pe Corneliu Coposu drept un radical incorigibil, prototip al unui un anacronism incurabil, un fel de sabotor înverşunat al “reconcilierii”,  a găsit acum prilejul să-l “omagieze” pe omul care s-a sacrificat luptând împotriva regimului servit de Ion Iliescu vreme de decenii. Atunci când am făcut cartea de dialoguri cu el, în 2003, nu părea să aibă această părere. Dacă ar fi gândit astfel, o putea spune franc atunci când l-am întrebat dacă are unele regrete legate de comportamentul său politic. S-a eschivat de la un răspuns direct. Desigur, Ion Iliescu nu va uita niciodată aportul esenţial pe care l-a avut Corneliu Coposu la formarea în 1992 a Convenţiei Democratice, elementul catalizator, pârghia fără de care România nu avea cum să se sustragă logicii sterilizante a monologului care caracterizase viaţa politică din ţară până atunci. Aceasta a fost lovitură mortală  pentru hegemonismul impus de FSN şi de Ion Iliescu. România a intrat astfel în faza unei vieţi politice în care alternanţa la putere a devenit posibilă, iar victoriile nu au mai fost considerate drept eterne.           Corneliu Coposu a înțeles încă de la început că problema centrală a societăţii româneşti postcomuniste era aceea de creare a unui consens asupra binelui public, acea convergenţă de interese supreme care să garanteze sănătatea organismului politic naţional. Lecţia fundamentală  pe care cei care au vrut să-l asculte au învăţat-o de la Corneliu Coposu a fost aceea că numai printr-o opţiune democratică sinceră şi perseverentă, prin respectarea drepturilor individului şi protejarea minorităţilor, prin eradicarea moştenirii securist-comuniste şi întronarea unei justiţii independente, prin încurajarea pe toate căile a iniţiativei private, prin înflorirea unei societăţi civile dinamice şi încrezătoare în sine, Romania va fi pe deplin parte reală a pluralismului european.