Când a ajuns la spitalul Floreasca avea plămânii afectați 70%. Medicii l-au intubat. Două săptămâni a rezistat. În această dimineață de 2 aprilie 2021, lăutarul marilor artiști s-a stins.

Ultimele vești despre starea de sănătate a lui Nelu Ploieșteanu le-am auzit de la jurnalistul Florin Condurățeanu.

„Din lipsă de locuri, Nelu Ploieșteanu e la ATI Toxicologie. Din păcate, nu au apărut deloc îmbunătățiri în stările de respirație și de saturație cu oxigen, grav deteriorate.

Prin bolile vechi, fibroză pulmonară, întărirea țesutului dintr-un fost impact, a venit cu starea aparatului pulmonar rea. Peste asta s-a suprapus COVID-ul, întârziat ca acțiune prin plecarea lui de la spital. Situația este fără îmbunătățiri, gravă, dar se luptă ca să fie ținut în stare de «plutire»”, a spus Florin Condurățeanu la Antena Stars.

 

Amintiri cu Nelu Ploieșteanu

Amintirile despre și cu Nelu Ploieșteanu, vedeta de la cârciuma „Șarpele roșu” a anilor 90, sunt multe și foarte interesante. Cele de la începuturile sale în boema bucureșteană sunt cele mai savuroase. Pentru că atunci, în prima jumătate a anilor 90, lăutarul a fost scos în față de trei mari actori: Gheorghe Dinică, Ștefan Iordache și Dumitru Rucăreanu. Foarte apropiat a fost de primii doi.

Azi, cârciuma „Șarpele roșu” nu mai există, așa cum nu mai există proprietarul ei, actorii Ștefan Iordache, Gheorghe Dinică, Dumitru Rucăreanu care s-au stins unul după celălalt.

 

Nelu Ploișteanu aproape și-a uitat numele

Nu s-a rușinat niciodată de originile sale. Spunea că e țigan, dar din familie de lăutari. Era mândru de asta și îi amintea des în vorbele sale pe Fărâmiță Lambru și pe Dumitru Siminică, doi lăutari celebri pe care-i venera.

Nelu Ploieșteanu s-a născut la Ciorani, în județul Prahova. În certificatul de naștere și, apoi în restul actelor de identitate, se numește Ion Dumitrache. Dar aproape că a uitat numele de când se recomandă cu numele de scenă – Nelu Ploișteanu și toată lumea îi spune așa. Dacă îl strigă cineva pe numele din buletin, n-are nicio tresărire, nu întoarce capul. De-o viață i se spunea Nelu Ploieșteanu, iar el așa se prezenta, cu numele de scenă.

A început să cânte de copil, fiindcă toată familia făcea muzică. Niciodată nu a învățat notele. Prima oară a cântat la 6 ani, la radio. Nici acum nu știa să citească o partitură, cânta după ureche. Povestea despre asta, pentru că îi dădea măsura talentului.

Cânta cu alți lăutari pe la nunți, botezuri, petreceri sau prin vreun local. Până, într-o zi, când l-au chemat la „Șarpele roșu”, o cârciumioară de pe strada Mihai Eminescu. Încet-încet, acest local a devenit cea mai boemă cârciumă din București, unde veneau câțiva mari actori după spectacol să stea la taclale și să savureze vinul bun sau vreo tărie descântată din occident. Lăutarilor li s-a dus buhul că aveau cei mai faini clienți.

La „Șarpele roșu” se făceau chefuri, dar s-a tras și cu pușca

Cârciuma funcţiona pe nişte principii impuse de patron. Era începutul anilor 90 și lucrurile nu erau chiar puse la punct în noua economie de piață. Taraful nu era plătit, câştiga din ce primea de la clienţi, vinul era în două, maxim trei sortimente, iar de mâncat, în afară de grătare şi rar câte o ciorbă, nu găseai decât murături. Mergeau bine lângă vin sau șpriț.

Patronul cârciumii era Dan Niculescu, revoluționar și un tip care iubea artiștii. Nelu Ploieşteanu povestea: „Nu mergea bine, ci minunat! Odată, în ’94, am luat 23 de milioane de căciulă, într-o seară şi eram unşpe! Dan Niculescu, patronul Şarpelui, a vrut cârciumă de noapte cu lăutari. Nu mai era niciuna. La nouă seara nu era nimeni. Toţi mâncau în alte părţi şi veneau la noi, la lăutari. După 12 nu mai găseai masă! Singurii ţigani din cârciumă erau lăutarii. A tras cu puşca în tavan când s-a luat unu’ de noi! Dan nu era cârciumar… A avut noroc”.

Lui Ștefan Iordache și lui Gheorghe Dinică le-a picat cu tronc tânărul Nelu Ploieșteanu. Pe el îl puneu să cânte cel mai des la masa lor. Apoi, când ziariștii mondeni apăreau prin cârciumă, avizi de reportaje de culoare, senzaționale, maeștrii Iordache și Dinică îl arătau pe lăutarul cel tânăr și-i rugau să scrie și despre el în ziar. Îi lăudau talentul și melodiile din repertoriu.

Ştefan Iordache şi Gheorghe Dinică l-au făcut mare şi Nelu Ploieșteanu a recunoscut mereu asta. Le plăcea lor să mânânce și să bea când le cânta la masă, la Şarpele Roşu. Într-un dialog cu jurnalistul Mihnea Petru Pârvu pentru un articol publicat în Evenimentul zilei anul trecut, Nelu Ploieșteanu spunea:

„La 62 de ani, să dea Domnu’ să aibă şi alţii vocea mea. Să cânţi la local e altceva ca pe scenă! Oamenii sunt beţi, se fumează, alte alea… Tre’ să cânţi de toate. Io am în repertoriu 120 de romanţe! Am scos 28 de albume, fiecare cu câte 12-13 melodii. Şi nu se repetă! Nu ştiu cu partitură! La 23 de ani am plecat să cânt pe Coasta de Azur. Ce să mai studiez!? Toată familia, de la bunici, la nepoţi, e de lăutari! Adică muzicieni”.

Nelu Ploieșteanu era poate ultimul cronicar al vieții boeme de la „Șarpele Roșu” din perioada anilor 90. Cei mai mulți dintre protagoniști s-au stins. Dinică, Iordache, Rucăreanu, Colea Răutu, Radu Beligan, Vadim, Dan Niculescu, patronul cârciumii… „Le mulţumesc şi mă rog să-i poarte Dumnezeu în lumină! Îi ascultam în fiecare seară. Dinică cânta «laiv». Şi Iordache, da’ mai greu. Lu’ Ştefan îi plăcea «La Chilia’n port». «Sunt vagabondu’ vieţii mele» era pentru Rucăreanu, da’ a făcut furori cu Dinică!”, spunea celebrul lăutar.

Să te poarte Dumnezeu în lumină și pe dumneata, Nelu Ploieșteanu!