Autor: Radu Petrescu-Muscel

La sfârşit de secol XIX, un învăţător de pe Valea Doamnei, Nicolae Andreescu, scria: „Cei ce locuiesc mai pe sub păduri, fiind mai toți și vânători, sunt foarte «curagioși» și cutezători, iubind mai mult ca alții libertatea și neatârnarea, cauza care poate a contribuit ca cei mai mulți haiduci și revoluționari să fie dintre acei ce s-au născut pe sub munți”.

Era bunicul unuia din cei patru preoţi executaţi pe 19 iulie 1959, la Jilava, împreună cu ceilalţi 12 martiri musceleni, în frunte cu fraţii Toma şi Petre Arnăuţoiu.

Martiri

Străvechiul judeţ Muscel trebuia şi a şi fost desfiinţat rapid de regimul comunist datorită rezonanţei, la nivel naţional, a celei mai longevive mişcări de rezistenţă armată anticomunistă din România, „Haiducii Muscelului”.

Mișcarea a fost înființată și condusă inițial de un alt martir, locotenent- colonelul Gheorghe Arsenescu din Câmpulung, executat la 30 mai 1962, tot la Jilava. Nu au fost doar 17 martiri.

Maiorii activi Ioan Dumitrache şi Niculae Mihăilescu, de la Batalionul 27 Vânători de Munte (fostul Regiment 30 Muscel din Câmpulung), au sfârşit tot la Jilava. În 1950, Securitatea din Piteşti îl executase demonstrativ, fără proces, la Izvoarele, pe studentul ţărănist dâmboviţean Traian Marinescu Geagu, aghiotantul lui Arsenescu. Ce să mai vorbim de numeroșii morți în temnițe, precum învățătorul Iancu Arnăuțoiu și Laurenția Arnăuțoiu, părinții „Haiducilor” din Nucșoara.

Susținători

Ca membri şi susţinători li s-au alăturat foşti deputaţi, avocaţi, mari industriaşi şi proprietari de fabrici, mori şi tăbăcării, mici întreprinzători, ofiţeri activi şi deblocaţi, monahi şi preoţi de mir, învăţători şi profesori, studenţi, muncitori şi ţărani.

O structură socio-profesională extrem de eterogenă, care ne spune cât de mult se generalizase nemulțumirea față de regimul instaurat la 6 martie 1945 prin pumnul bătut la Palat de comisarul Vîșinschi.

Un regim apărat de trupele de ocupaţie şi sutele de consilieri sovietici, înstăpânit definitiv prin fraudarea alegerilor din 19 noiembrie 1946, urmată, la 30 decembrie 1947, de abdicarea Regelui Mihai I, impusă de pistolul ce i-a fost arătat, sugestiv, de dr. Petru Groza.

130 de ani de la nașterea preotului Gheorghe I. Cotenescu

Printre susţinătorii lt.- col. Gheorghe Arsenescu s-a aflat şi bătrânul preot- profesor iorghist Gheorghe I. Cotenescu, (1886-1965), strălucit reprezentant al unui neam de ctitori prea puţin ştiuţi. Este vorba de Neamul Coteneștilor, de la nașterea căruia s-au împlinit de curând 130 de ani.

Trei veacuri de continuitate pe linie bărbătească a Coteneştilor nu înseamnă mult pentru istorie. Contează mai mult tăria credinţei şi faptele noastre, indiferent de vremuri.

La 1781 începea construcţia bisericii din Coteneşti, potrivit inscripţiei „acest clopot s-a făcut cu cheltuiala vătafului Ioan cu fiii săi, Nicolae şi Gheorghe, la 1781”. Ion Cotenescu, vătaful plaiului Dâmboviţa din Muscel, o termină după 1790.


FOTO: Ansamblul monumental „Zidul Roșu” a fost inaugurat recent



Ctitori de biserici

I-a urmat pilda nepotul, preotul Ion Cotenescu (1847-1917), hirotonit pe seama parohiei Izvoarele-Dâmboviţa, săracă în biserici.

Ostenind din greu, a oferit ofrandă lui Dumnezeu alte două biserici de zid, în localitățile Izvoarele (1877) și Mânjina (1885). După 46 de ani de slujire moare de inimă rea, când nemţii au confiscat clopotele de bronz.

Jertfa strămoşilor nu încetează, căci fiul său, preotul Gheorghe I. Cotenescu, născut cu 130 de ani în urmă (6 iulie 1886), avea să continue pilda primului ctitor.

Dublu licenţiat (Teologie şi Conservator), hirotonit în Muscelul strămoşesc, revine în 1913 acolo unde, în timpul primului Mavrocordat, Nicolae, iuzbaşa (căpitan de infanterien. r.) ot Cetăţeni, începea spiţa neamului.

Studentul iorghist împlinește porunca haretiană, împărțind enoriașilor din Stoenești și copiilor acestora lumina credinței, în biserică şi în şcoală, înfiinţând şi conducând cooperative, obşti, bănci populare, cămine culturale. Împarte cu ei şi cozonac şi pâine amară.

Dramele războiului

Preot militar în întreaga campanie (1916-1919), străbate toate teritoriile locuite de români, „de la Nistru până la Tisa”, iar, de acolo, la Budapesta. Pieriseră pe front prieteni, colegi de şcoală, precum preotul vâlcean Nicolae Armăşescu. Ştia bine ce înseamnă suferinţa. Dar şi răsplata ce avea să vină, vis de generaţii: România Mare. Aflase ce se petrecuse acasă: nemţii îi ocupaseră căminul, îi izgoniseră socrii în munte, pângăriseră modesta bisericuţă, devenită grajd, sfinţii orbiseră, masa de piatră din altar- spartă.

Ofițerii și trupa Regimentului de „fier” 9 Vânători, condus de Gheorghe Rasoviceanu, viitorul general de corp de armată „à la suite”, sar primii în ajutor.

Generozitatea lor e scrijelită în pisania celei mai frumoase biserici de pe Valea Dâmboviţei, opera lui Dumitru Ionescu-Berechet. Vrednicul preot plânge de bucurie la târnosirea-i, după două decenii de trudă, de Părintele Patriarh Nicodem Munteanu, însoţit şi de orfanul Anton Uncu, talentatul său elev de la Câmpulung. La 8 octombrie 1939, în clipe grele pentru ţară – începuse alt război, Armand Călinescu fusese asasinat, refugiaţii polonezi veneau cu zecile de mii –, i s-a împlinit visul. Printre oaspeți, camarazii de odinioară, Generalul Gheorghe Rasoviceanu și Pamfil Șeicaru, cavaleri ai Ordinului „Mihai Viteazul”.

Floarea ortodoxiei

Iubind copiii, era firesc să-i îndrume, un sfert de veac, în şcoli laice şi patru seminarii teologice: Câmpulung- Muscel (orfanii de război), Curtea de Argeş, Huşi, Cernica (monahal).

Va modela destinele a sute de copii, mulți dintre ei vor deveni floarea ortodoxiei românești. De la Părinţii Patriarhi Iustin Moisescu şi Teoctist Arăpaşu la Episcopii Gherasim Cristea şi Eftimie Luca, până la marii duhovnici ai Neamului, mulţi cu martiraj în temniţele comuniste, precum Sofian Boghiu, Felix Dubneac, Roman Braga, Ioasaf Popa şi Iustin Pârvu.

„Fenomenul Pitești”. Victimă a reeducării comuniste

Peste ţară nenorocirile curg lanţ. România Mare, pentru care luptase cu arma cuvântului, devine Mică. Jertfele de odinioară, inutile. Venea o încercare şi mai aprigă, Campania din Est, mai nimicitoare.

În locul liniștii sufletești a bătrânului ostaș din armata lui Hristos, noile vremuri îi aduc suferințe și pierderea statutului de fruntaș al satului, după ce fusese martor la evacuarea în forță a Paraschivei Răuțoiu, soacra expropriată de două ori, în 1945 și 1949. Era „răsplata” sprijinului logistic şi moral oferit de preotul- „bandit” prietenului său, colonelul Gheorghe Arsenescu, cel care înfiinţase, în 1948, mişcarea de rezistenţă anticomunistă „Haiducii Muscelului” lângă Stoeneşti.

Condamnat printre primii

O rezistenţă din care nu aveau cum să lipsească călugării şi preoţii. Cotenescu avea să fie condamnat printre primii, în 1950, împreună cu stareţul Pimen Bărbieru, elevul său de la Câmpulung. 14 luni de arest preventiv la Piteşti, la vârful odiosului experiment al „reeducării”, l-au transformat într-un schelet ambulant, umilit zilnic de mai-marii zilei locali.



Şi totuşi, cel veşnic tânăr n-a pregetat să organizeze, la Bucureşti, reuniunea de 50 de ani de la absolvirea Seminarului Central. A fost cântecul de lebădă al celui care urma să părăsească peste câțiva ani o lume ingrată, la 12 februarie 1965, fără săși piardă o clipă simțul umorului. Ce mai conta acum „saramura penală” la care fusese supus, ori dilema în care se aflase în noiembrie 1940, forţat să opteze între parohie şi catedră. Butada sa a făcut deliciul epocii, conform mărturiei Mitropolitului Bartolomeu Anania: „Optez pentru parohie, dar oftez după catedră!”.

Elevi iluștrii

Elevii săi l-au iubit mult. Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist mărturisea: „Ştiam despre Părintele Gheorghe Cotenescu că, faţă de ceilalţi profesori, depunea un efort deosebit ca să ajungă să ne predea şi să ne iniţieze în tainele muzicii. Ne impresiona faptul că venea tocmai de la Stoeneşti-Muscel, unde era preot la o biserică al cărei ctitor a şi devenit, că preda muzica şi la Seminarul Orfanilor de Război „Patriarhul Miron Cristea” din Câmpulung Muscel, că fără să simtă oboseală, supărare sau enervare, ajungea şi la Seminarul Monahal Cernica, iar în afară de această trudă în „via Domnului” avea strânse legături cu elita culturală a vremii, purtând o bogată corespondență cu Nicolae Iorga și prezentând comunicări la Universitatea de Vară de la Vălenii de Munte, condusă de marele cărturar. Ştiind toate acestea, vedeam, într- adevăr, în Părintele Cotenescu un preot-model, un profesor de vocaţie şi un om de mare cultură”.

Înţeleptul Arhimandrit Iustin Pârvu l-a considerat „vioara Ortodoxiei româneşti”, iar blândul Arhimandrit Sofian Boghiu i-a făcut, poate, cel mai frumos portret: „Un om”.

Recuperarea memoriei

Intrat pe nedrept întrun con de umbră, preotulprofesor Gheorghe I. Cotenescu reintră, treptat, în memoria colectivă. Nume de stradă, nume de cămin cultural și, în curând, cetățean de onoare postmortem în Stoeneștii lui Mihai Viteazul și Constantin Brâncoveanu.

Cetățean de onoare postmortem în Câmpulung-ul Basarabilor şi, să sperăm, cu stradă aponimă. Preţuit şi respectat pe meleagurile strămoşilor săi, va veni cu siguranţa vremea ca viaţa şi faptele să-i fie cinstite şi în judeţul vecin, Dâmboviţa, acolo unde s-a născut şi şi-a petrecut prima treime a vieţii, înaintea împărtăşirii Sfintei Taine a Preoţiei.

Monument

Se cuvine astăzi, ca, după sfinţirea recentă a ansamblului monumental „Zidul Roşu” de la poalele Mateiaşului, acolo unde românii de-acum 100 de ani, în 1916, le-au spus răspicat nemţilor „Pe aici nu se trece”, să aducem cu toţii prinos de mulţumire tuturor celor care, din generaţie în generaţie, şi-au împlinit menirea, luptând şi jertfindu- se pentru dreptate, pentru pământul unei ţări libere, pe care au vrut s-o lase moştenire întreagă, din neam în neam, copiilor, nepoţilor şi strănepoţilor.

Iar „Aripile” cu urcă astăzi spre cer, înlocuind statuia lui Lenin, impusă prin cozi de topor de ocupant, indică celor ce intră în Bucureşti, români şi străini, că ne-am luat cu toţii, în fine, porţia de libertate. De azi înainte, măcar!

Nota redacției: Radu Petrescu- Muscel, autorul articolului, este nepotul preotului Gheorghe Cotenescu, protagonistul principal al acestui text, de la nașterea căruia s-au împlinit 130 de ani.

EVZ îi invită pe cititorii săi care vor să facă publice istorii personale sau de familie să ne trimită textele pe adresa redacției sau pe e-mailul [email protected] evz.ro.