Cel mai cunoscut colaborator al generalului Antonescu şi cel mai apropiat a fost Mihail A. Antonescu. Profesor universitar, avocat de succes, a ajuns la doar 36 ani ministru al Justiţiei în guvernul naţional- legionar din septembrie 1940. Pe 22 iunie 1941, Mihai Antonescu ajunge Vicepreşedinte al Consiliului de Miniştri, și ocupă simultan demnități ministru ad-interim la Departamentul Propagandei Naţionale (27 mai 1941) și Ministrul secretar de stat la Departamentul Afacerilor Străine (30 iunie 1941). După război, Mihai Antonescu a fost judecat, găsit vinovat de crime de război, condamnat la moarte și executat pe 1 iunie 1946.

Destinul său este întrepătrus până aproape de confundare cu cel al luui Ion Antonescul, coincidenţa de nume dând naştere la alte speculaţii. Adus în guvern (iniţial la Justiţie) de către Ion Antonescu, pe baza realizărilor sale de până atunci dar şi a prieteniei cu acesta, va cunoaşte ulterior o carieră politică fulminantă, deşi cu o durată de timp foarte scurtă. Dorința sa de putere i-a adus moartea.

 

Cine este Mihai Antonescu

Una din biografiile acestuia (Arhivele Naţionale ale României- Direcţia Arhivelor Istorice Centrale - în continuare ANIC, Fond Preşedinţia Consiliului de Minştri D. 113/1941, f. 52) realizată în luna iunie 1941, după numirea ca Preşedinte ad-interim al Consiliului de Miniştri, dă ca dată a naşterii ziua 18 noiembrie 1904, în Piteşti. O altă biografie, dată spre publicare, ambasadelor şi ziariştilor străini, având semnătura de acord „Ică” pe ea, dă ca an de naştere 1902, în Bucureşti.

• Mihai Antonescu înteţine confuzia privind relaţia acestuia cu Ion Antonescu, prezentat ca nepot de unchi al generalului. Deasemenea întreaga biografie îl prezintă pe Mihai Antonescu pro-fascist, simpatizând cu Mişcarea Legionară. A a fost scrisă în condiţiile neclare de după rebeliunea legionară, moment în care guvernul nesigur de mişcările viitoare ale Berlinului încă mai căuta o înţelegere cu cercurile moderate legionare.

 

Familia

Fiu al inginerului Aurel Antonescu şi al Anei (născută Ogrezeanu), şi coborâtor dintr-o „familie de cărturari şi ctitori de biserici”, familia sa a ctitorit o biserică în satul natal. Pentru familia sa, se arată în continuare, „credinţa în Dumnezeu şi iubirea de neam constituiau fundamentele însuşi ale vieţii”. Orfan de la o vârstă fragedă, va „învinge cu bărbăţie toate tragicele asperităţi pe care viaţa i le rezervase”. Partea financiară nu este însă o problemă, familia lăsându-i îndeajuns de mulţi bani, fiind ajutat şi de rude. În copilărie va creşte la Topoloveni, unde face şcoala primară, loc unde îi sunt înmormâtaţi părinţii, face liceul şi studiile universitare în ţară, iar cele de specialitate în străinătate.

• În anul 1926, este numit asistent de drept internaţional public la Academia de Înalte Studii Comerciale şi Industriale. Peste doi ani va obţne titlul de Doctor în Drept al Universităţii din Bucureşti, „cu mari laude”. În anul 1931 va obţine şi titlul de docent „după un strălucit examen”, fiind numit ulterior ca conferenţiar de drept internaţional public la Facultatea de Drept din Bucureşti. Concomitent va deveni şi Profesor de Drept Internaţional la Şcoala Superioară de Ştiinţe Administrative.

 

Cărțile

Lucrările cele mai importante scrise de Mihai Antonescu: „Regimul agrar- românânesc şi chestiunea optanţilor unguri”, „Organizarea păcii şi Societatea Naţiunilor”- 3 volume, „Qu’ est- ce que la revision des Traites internationaux”, „Politica externă a României”, „Hotărâri judecătoreşti şi arbitrale străine în România”, „Problema Păcii Europene”, „Le Fondement de la Societe des nations et la crise de cet organisme”, „Essai de determination methodologique du droit administratif international”, „Criza Societăţilor Naţiunilor”, „Nation et nationalite dans la nouvelle constitution roumaine”, „L’Enseignement Universitaire des relations internationales”, „La vie internationale de la Roumanie; Les relations exterieures; Son droit international public”- în colecţia „La vie juridique des peuples” vol. IV, Roumanie, „L’Empire Romain etil’organisation internationale”, „Elemente de drept internaţional privat”, „Elemente de drept internaţional aprofundat”, „Istoria organizării internaţionale”. Cât timp s-a aflat la guvernare, a mai scris: „În serviciul justiţiei româneşti”- evident prezentând reforma făcută de el în domeniul legislativ, şi „Adolf Hitler- Sărbătoarea Germaniei”, carte pronazistă ce preamărea pe cel mai puternic om al Europei din acel moment şi populariza ideile naţional-socialiste în România.

 

Viața politică

Despre participarea sa la viaţa politică românească, se aminteşte foarte vag, deşi ajunge chiar preşedinte al organizaţiei naţionale „Tineretul Liberal”, formal niciodată nu şi-a dat demisia din partid. „A fost înscris în Partidul Liberal al lui Gh. Brătianu, însă când acesta a vrut să reunească partidul său cu vechiul Partid Naţional Liberal, Dl. Mihail Antonescu a părăsit această grupare politică”. Disidenţă care nu era tocmai rău văzută de germani, datorită personalităţii lui Gh. Brătianu, personalitate germanofilă, ce dorea o strângere a relaţiilor între România şi Germania. Dealtfel primii oficiali germani din cadrul ambasadei de la Bucureşti M. Antonescu îi va cunoaşte prin intermediul lui Gheorghe Brătianu.

 

Germanii: „E mason”

Germanii ştiau toate aceste lucruri. Un raport S.D. trimis la 31 ian 1941, prezenta o scurtă biografie obiectivă a acestuia: „…socotit drept mason şi susţinător fervent al politiciii de alianţe promovată de francezi; acesta a fost multă vreme colaborator al ziarului evreiesc de limbă română „Jurnalul”, şi totodată, un adversar declarat al sistemului de guvernare totalitară. Chiar în ediţia din 1937 a cărţii sale „Organizarea păcii şi Liga Naţiunilor”, la p. 146, apare încă un pamflet împotriva Fuhrerului şi a concepţiei naţional-socialiste despre lume, care prin ostilitatea sa, nu poate fi depăşit nici măcar de un evreu”.

 

Cum s-a cunoscut cu Ion Antonescu

Binenţeles, și Ion Antonescu ştia aceste lucruri atunci când şi-a ales colaboratorul. Prima întâlnire între cei doi a avut loc în timpul anului 1923, la Eftimie Antonescu, ulterior întâlnindu-se în casa mareşalului Prezan. În 1935, la recomandarea lui Eftimie Antonescu, M. Antonescu este angajat de I. Antonescu ca avocat, privind procesul de bigamie intentat generalului. Procesul a fost intentat pentru discreditarea lui I. Antonescu, nevasta acestuia fusese căsătorit în Franţa, legile franceze fiind aspre în privinţa divorţului, actul de divorţ nu fusese transcris la data căsătoriei. Legătura de rudenie era vagă între cei doi, tatăl lui M. Antonescu era văr de-al doilea cu mama generalului. Oricum M. Antonescu reuşise să-şi facă o oarecare faimă la acea dată, „era profesor universitar de Drept Internaţional, era un avocat cu mare vază”.

Pledând în cadrul procesului de bigamie în calitate de avocat principal, va câştiga acel proces, demonstrând nevinovăţia lui I. Antonescu. Relaţia dintre cei doi devine mai strânsă, cei doi având aceeaşi părere despre situaţia politiă internă şi externă a României. În desele întâlniri între cei doi, se discută desprere situaţia din ţară, asupra problemelor în legătură cu organizarea administrativă, judecătoarească etc. „Toate problemele statului le discutasem atunci când mă întâlneam cu dânsul”. Pentru cunoscători avizaţi ai vieţii politice, regimul autoritar al lui Carol al II-lea avea numeroase carenţe. Extern situaţia Românie era şi mai primejdioasă, agresivitatea statelor revizioniste neprevestind nimic bun.

 

Evenimentele din 1940

Cedările de teritoriu din luna iunie 1940, provoacă nemulţumiri în rândul românilor. Este momentul când gen. Ion Anonescu, trimite cunoscutul memoriu Regelui Carol al II-lea. Deşi nu exclude varianta unui guvern Antonescu, Regele preferă arestarea acestuia. În momentul arestării, la 9 iulie 1940, generalului Antonesu, Mihai Antonescu se afla la acesta acasă. Având reticenţe în privinţa intenţiilor jandarmilor, va urmări maşina acestora. Ulterior se va duce la ministrul plenipotenţiar german Wilhelm Fabricius informându-l despre cele petrecute. Nedorind repetarea „cazului Corneliu Zelea Codreanu”, având repercusiuni imediate asupra relaţiilor politice între România şi Germania, Fabricius îl va suna pe Urdăreanu, ministrul Casei Regale, întebându-l despre Antonescu.

Atotputernicul Mareşal al Palatului îşi dă seama de consecinţele unui eventual asasinat şi dă asigurări că nu se va întâmpla nimic. Concomitent cu eforturile lui M. Antonescu pe lângă oficialul german, fostul ministru al economiei Mircea Cancicov şi generalul Rozin, roagă pe dr. Hermann Neubacher, însărcinatul special cu probleme economice al Germaniei în România, să intervină pentru a nu i se întâmpla nimic „celui mai bun bărbat al naţiunii”. Neubacher va avertiza pe Urdăreanu, prin primarul de atunci al Capitalei generalul Victor Dombrovschi, că un „accident”, întâmplat generalului, ar face o impresie foarte proastă la Cartierul General German. Demersurilor celor doi demnitari germani, împiedică îndepărtarea fizică a lui Antonescu, fiind eliberat la 11 iulie şi ulterior având domiciliul forţat la Mănăstirea Bistriţa din Oltenia, unde deşi era sub pază putea primi vizite.

 

„Închisoarea” de la Bistrița

Deşi ulterior Antonescu va pomeni în nenumărate cazuri de „închisoarea” de la Bistriţa, se pare că condiţiile erau acceptabile. Mihai Antonnescu la vizitat deseori, fiind singura persoana care l-a vizitat, exceptând soţia generaluilui, făcând împreună planuri pentru preluarea puterii, cât şi pentru guvernarea viitorului regim, pentru poziţiile ce trebuie adoptate pe plan intern şi extern. Legătura ce prindea contur între cei doi, caracterizată de Cretzianu: „Antonescu, el însuşi, nu avea experienţă politică”. Un alt „Nenoroc”, al generalului, alegerea ca principal sfetnic al lui M. Antonescu, „Tânăr avocat, ros de ambiţie şi dornic să joace cu orice preţ un rol de seamă”. Generalul Antonescu, găseşte în Mihai Antonescu un bun confident.

 

Curierul lui Ion Antonescu

Imaginea generaluilui I. Antonescu de om al faptelor, nu a vorbelor, educaţia de militar nu e străină de impresia generală că M. Antonescu este un complementar al său. Precum am arătat acesta era un bun orator, om al vorbelor, avea unele cunoştinţe în cercurile germane, cunoştea destule personalităţi democrate româneşti, şi nu în ultimul rând avea cunoştinţe solide de drept. Întrevederile ce urmează cu Mihai Antonescu, prevăd o înlăturare a regimului lui Carol pe o cale oarecum legală, şi nu în ultimul rând noul cadru constituţional al ţării. M. Antonescu va face pe curierul, ducând mesajul lui Antonescu oamenilor politici, legionarilor şi în primul rând germanilor, pe care îi cultivă şi care devin în România, principala forţă de decizie. Fuga lui Antonescu, aşa- zisa „evadare” de la Bistriţa nu are nimic rocambolesc în ea, cu ajutorul Alicei Sturdza, care-l transportă cu maşina este privită cu bunăvoinţă de cercurile germane.

 

Planurile de preluare a puterii

Până la 4 septembrie el va sta ascuns în casa lui Mihai Antonescu, urzind planul de a prelua puterea, cu ajutorul deloc dezintersat al nepotului, care îi facilitează întrevederi şi este intermediarul mesajelor. În momentul căderii lui Carol se pare ca Mihai Antonescu, nu a jucat nici un rol direct. „Faimosul”, Mihai Antonescu, cum îi spune Nichifor Crainic, „era trimis” pe undeva prin provincie să negocieze cu Horia Sima-liderul Mișcării legionare. Importanţa participării legionarilor la putere fiind necesară lui Antonescu, pentru a căpăta credit de la Roma, dar mai ales de la Berlin. Imediat însă trebuia întărit noul regim, printr-o declaraţie de adeziune a Mişcării Legionare la noul regim. Având girul legionarilor din Bucureşti, inclusiv al lui Ion Codreanu- tatăl lui Corneliu Zelea Codreanu, se dorea şi acceptul lui Sima considerat de mulţi Şeful Legiunii.

 

Întâlnirea Horia Sima- Mihai Antonescu

Prin Alexandru Ghika şi dr. Alexandru Popovici, Antonescu află că Sima e ascuns la Braşov. Mihai Antonescu împreună cu dr. Popovici la Braşov, pleacă în seara de 5 septembrie, cu două maşini, cea de-a doua plină de agenţi (Sima spune că Mihai Antonescu fusese între timp numit ministru al Justiţiei, de fapt numirea urma să vină mai târziu, oficial pe 17 septembrie). Ajuns la 9 seara în Braşov, lui Mihai Antonescu i-a luat aproape o oră să dea de urma lui Sima. Acesta este un pic sceptic la persoana mesagerului lui Antonescu. „Nu-l cunoscusem pe Mihai Antonescu până atunci si nici nu auzisem cel putin de un om politic cu acest nume. Gândindu-ma însa la importanta mesajului ce mi-l poate transmite Generalul, m-am decis sa cobor în oras, asumându-mi acest risc”.

• Starea de nesiguranţă sesizată de Sima, era reciprocă. El avea să noteze:„M-a surprins paloarea fetei lui Mihai Antonescu si niste ochi întunecati, care ma examinau cu atentie”.

 

Ce spunea Horia Sima

Dealfel pentru securitatea amândurora, şi pentru a nu deconspira ascunzătoarea legionară, întâlnirea şi convorbirea între cei doi a avut loc în maşină care a colindat nentrerupt străzile Braşovului, până la 5 dimineaţa, urmaţi de maşina agenţilor ceea cei dădea frisoane lui Sima temându-se că aceştia fiind foşti agenţi ai lui Carol i-ar fi arestat pe amândoi (în data de 5 septembrie Carol II încă mai era Rege). Ce cerea Antonescu?Sprijinul legionarilor pentru noul regim, ordinul lui Sima ca aceştia să înceteze orice manifestaţii, să se integreze în viaţa normală a statului şi o declaraţie de susţinere dată de Sima în numele Mişcării Legionare faţă de general. Sima a dorit cu tot dinadinsul abdicarea „tiranului”, făcâd din aceasta ceva irevocabil, în timp ce Mihai A. dorea cosolidarea puterii generalului. „Acest duel pasionat între doua puncte de vedere ireconciliabile s-a prelungit ore si ore… De la un timp, între noi nici nu mai era un dialog. Fiecare îsi recita partea lui, cu aceeasi îndârjire“.

 

Declarația liderului legionar

Într-un final, învins de oboseală şi de ameninţarea că a doua zi Antonescu îşi va da demisia, Sima e de acord să dea o declaraţie ce nu cuprindea punctele în suspensie, fiind un compromis pentru amândoi: „În numele miscarii legionare, salut cu bucurie numirea Generalului Antonescu în fruntea Statului si îl asigur de tot sprijinul si devotamentul tineretul legionar”, ce urma a fi dată a doua zi de dimineaţă la toate posturile de radio. Oricum declaraţia vine târziu, în aceeaşi noapte Carol va abdica, dând puteri depline lui Antonescu. Întâmplarea face că a doua zi întors la Bucureşti, atunci când Sima intră la Preşedinţia Comnsiliului de Miniştri, să se întâlnească cu Mihai Antonescu, care vesel îi va spune: „Ei, ai vazut, D-le Sima, isprava Generalului? În timp ce noi "pertractam" la Brasov, Generalul l-a operat pe Carol”. Răspunsul lui Sima : „Providenţa Divina a dispus d-le Antonescu, ca D-ta sa nu ajungi cu raspunsul meu decât dupa ce cazuse cortina peste drama de la Palat1”.

• Nimeni însă nu a contestat eventuala participarea lui Mihai Antonescu, deşi politic un mare anonim, iar despre competenţă sau experienţă ministerială nici nu putea fi vorba. Era deajuns că era un apropiat al generalului, confident al său, germanii considerându-l rudă îndepărtată al acestuia, unele rapoarte menţionându-l chiar nepot al generalului.

 

A dirijat propaganda și legislația împotriva evreilor

După cum am arătat, începând din septembrie 1940 și până în ianuarie 1941, a deținut funcția de ministru al Justiției în guvernul lui Ion Antonescu apoi, din iunie 1941 și până la 23 august 1944 a deținut funcțiile de ministru al Propagandei Naționale (pozițe de pe care a cenzurat criticile anti-guvernamentale angajând media într-un docil și eficient aparat de propagandă belicos, pro-nazist și virulent-xenofob), al Afacerilor Străine, vicepreședinte al Consiliului de Miniștri și, în absența mareșalului, președinte ad-interim al Consiliului de Miniștri. În 1941 a colaborat cu Ion Antonescu în planificarea și formularea ordinelor de execuție a Pogromul de la Iași, a blocat emigrarea evreilor din România și a interzis ocrotirea și acordarea de asistență diplomatică evreilor români aflați în străinătate

 

Arestarea și executarea

Mihai Antonescu a fost arestat la 23 august 1944 și a fost predat spre anchetare Uniunii Sovietice.

• După perioada de detenție în URSS (septembrie 1944 – aprilie 1946) Mihai Antonescu a fost readus în România, judecat de Tribunalul Poporului din București, condamnat la moarte pentru crime de război și executat la 1 iunie 1946 la Închisoarea Jilava, împreună cu Ion Antonescu, Constantin Z. Vasiliu și Gheorghe Alexianu.

 

Bibliografie:

 

Arhive:

Arhivele Naţionale ale României- Direcţia Arhivelor Istorice Centrale (A.N.I.C.):

- Ministerul Propagandei Naţionale (M.P.N.)- Presa internă;

- Preşedinţia Consiliului de Miniştri (P.C.M.)- Cabinet Militar;

 

 

 

Documente publicate:

- „Procesul Mareşalului Antonescu : documente, mărturii şi comentarii”, coord. M. D. Ciucă, Saeculum, Bucureşti, 1995, 3 vol;

- „Stenogramele şedinţelor Consiliului de Miniştri-Guvernarea Ion Antonescu”, vol. I-V,

coord. Marcel Ciucă, Arhivele Naţionale ale României, Bucureşti, 1998- 2000;

- „Români la Hitler”- coord. Ion Calafeteanu, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1999;

- „România –marele sacrificat al celui de-al II-lea război mondial. Documente”, coord. Marin Radu Mocanu, Vol. I, Arhivele Statului din România , Bucureşti, 1994;

- “România în anticamera Conferinţei de Pace de la Paris. Documente”, coord. Marin Radu Mocanu, Arhivele Statului din România , Bucureşti, 1996;

- România şi Armistiiul cu Naţiunile Unite”, coord. Marin Radu Mocanu, Vol. II, Arhivele Statului din România , Bucureşti, 1995;

- „23 August 1944”, Direcţia. Generală a Arhivelor Statului, Vol II-IV, Ed. Ştiinţică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1984;

 

Memorii, jurnale:

- Carol al II-lea, Regele României-“Însemnări zilnice 1937-1951”, vol. III, Ed. Scripta, Bucureşti,1998;

- Ciobanu, Mircea - “Convorbiri cu Mihai I al României”, Ed. Humanitas, Bucureşti, 1997;

- Crainic, Nichifor- „Zile albe, zile negre, memorii”, Ed. Gândirea, Bucureşti, 1991;

- Gafencu, Grigore – „Misiune la Moscova (1940- 1941)”, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1995;

- Gafencu, Grigore – „Politica în exil (1942-1957)”, Oscar Print, Bucureşti, 2000;

- Ion, Gheorghe - “Un dictator nefericit Mareşalul Antonescu”, Ed. Machiavelli, Bucureşti, 1996;

- Ionniţiu, Mircea- „Amintiri şi reflecţiuni”, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1983;

Lazăr, Ilie- „Amintiri”, Fundaţia Academia Civică, Bucureşti, 2000;

- Maniu, Iuliu -“Testament moral politic”, Ed. Gândirea Românească, Bucureşti, 1991

- Pantazi, Constantin - “Cu Mareşalul până la moarte- Memoriile ministrului de război al României în anii 1942-1944”, Ed. Publiferom, Bucureşti, 1999;

- Pătrăşcanu, Lucreţiu- “Sub trei dictaturi”, Ed. Politică, Bucureşti, 1970;

- Sturdza, Mihail –“România şi sfârşitul Europei-Amintiri din ţara pierdută”, Ed. Fronde, Alba Iulia-Paris, 1994;