Evenimentul Zilei > Opinii > Opinii EVZ > Postùrile și pantomima
Postùrile și pantomima

Postùrile și pantomima

Dacă iluminismul francez - în general cam supraevaluat, după modesta mea opinie - a avut cu adevărat un geniu, acesta a fost Denis Diderot (1713 - 1784), iar dintre scrierile sale, ”Nepotul lui Rameau” strălucește cel mai tare.

Scrisă la maturitate, sub forma unui dialog între un Eu ce poate fi și al autorului, dar și al unui narator altul decît autorul și un El, care ar putea fi Jean-François Rameau, nepot al faimosului compozitor, ”Nepotul lui Rameau” a fost publicată abia după moartea autorului și a avut un destin ciudat. La apariției ei, cartea a fost ignorată în Franța, deși autorul ei era deja o celebritate. A fost nevoie ca Goethe să dea de ea, să o recomande entuziast în dreapta și-n stînga, traducerea ei în germană să aibă un mare succes, pentru ca publicul francez să-i descopere calitățile. Primele ediții franțuzești al ”Nepotului lui Rameau” sînt, de fapt, traduceri în franceză după traducerea germană, căci manuscrisul care l-a entuziasmat pe Goethe și după care au tradus nemții se pierduse. Avea, însă, spre norocul nostru, să fie regăsit integral cîteva decenii mai tîrziu.

 Dialogul dintre Eu și El se referă la subiecte fierbinți în epocă (de pildă, querela dintre susținătorii muzicii italiene și susținătorii muzicii franceze, care chiar în zilele lui  Diderot ajunsese la mare intensitate), dar și subiecte eterne, precum rostul geniului pe lume, problema banilor, inegalitățile sociale, educația etc. Discuția este, pe alocuri, sarcastică, de multe ori comică și întotdeauna inteligentă. El este un ratat, așa cum a fost în realitate Jean-François Rameau, muzician înzestrat cu talent dar complet castrat artisticește de faima unchiului său. Eu pare un om împlinit la nivelul său, spre final aflăm chiar că e filozof.

Spre sfîrșitul dialogului, El spune: ”Natura face niște boroboațe destul de ciudate. Eu, unul, nu privesc de la înălțimea de unde totul pare că se scufundă; și omul care curăță pomul cu foarfecele și omida care roade frunzele; nu privesc de la înălțimea de unde se văd doar două gîngănii, fiecare cu munca ei. Cocoață-te dumneata pe epiciclul lui Mercur și de-acolo, dacă îți convine, imită-l pe Réaumur (om de știință francez de la începutul secolului al XVIII-lea – n.m.) și împarte clasa muștelor în muște cusătorese, muște hotarnice și muște secerătoare; împărțiți-vă pe voi, specia omenească, în oameni tîmplari, dulgheri, trepăduși, dansatori sau cîntăreți, treaba voastră, eu nu mă amestec. Sînt în lumea asta și aici rămîn.” Mai departe, El deplînge faptul că deși foamea e aceeași pentru toți oamenii, unii au mijloacele să și-o astîmpere, alții nu. I se pare nedrept. Omul nevoiaș este silit să execute anumite mișcări, să facă o anumită pantomimă socială, ca să poată trăi (”Omul nevoiaș nu merge ca oricare altul, ci sare, se cațără, se încolăcește, se tîrăște, își duce viața luînd și executînd poziții/postùri”). Stimulat de observațiile lui Eu, El se amuză amar, și recunoaște că ia, la rîndul său, pozițiile necesare pentru a observa pozițiile celorlalți, dar și pentru a putea trăi el însuși. Apoi, stîrnind rîsul lui Eu, El începe să imite prin pantomimă diferite poziții specifice diferitelor categorii de oameni. „Oricine cînd are nevoie de altul, se află la strîmtoare, și ia o poziție” zice El. Pînă și Regele, adică suveranul absolut care, teoretic, le stăpînește pe toate, ia o poziție în fața amantei sale.

Diderot, se știe, avea o pasiune specială pentru teatru. Nu-i de mirare că vede în orice atitudine socială ceva ca o pantomimă. Interesant, însă, este că îl plasează pe El, muzicianul ratat, la nivelul de bază al lumii. El refuză locurile privilegiate (”epiciclul lui Mercur”) de unde ar putea privi totul, ar putea clasifica imensa realitate pentru a o înțelege și ar contempla, melancolic, sensul ei (”totul pare că se scufundă”). El se află în chiar mijlocul lumii, e parte a ei și mărturisește că  acolo, în lumea reală, oamenii joacă niște roluri pentru a-și satisface nevoile de bază. E patetic? E comic? E tragic? El habar nu are – știe doar, din viscerele lui de ratat, că nu e drept. Continuăm mîine, privind totuși spre epiciclu.

Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.