Bolşevismul a fost o răsturnare totală a moralităţii tradiţionale, un nihilism revoluţionar cu pretenţii scientiste. Există cărţi esenţiale despre originile intelectuale ale leninismului.

Între acestea, fireşte, cele scrise de Nikolai Berdiaiev, Franco Venturi, James Billington, Hélène Carrère d’Encausse, Alain Besançon, Bertram Wolfe, Richard Pipes, Leonard Shapiro, Martin Malia sau Adam Ulam. Când analizăm de mentalul bolşevic, trebuie neapărat să vorbim despre Nikolai Cernîşevski, despre romanul pedagogic “Ce-i de făcut?" cu mitul Palatului de cleştar, despre “Al patrulea vis al Verei Pavlovna", despre ascetul auto-mortificat Rahmetov, modelul lui Lenin, Troţki, Dzerjinski, Sverdlov, Stalin, Gheorghi Dimitrov. Atunci când predau seminarul despre sursele totalitarismului, discut “stâlpii de aluminiu" descrişi de personajul Şigaliov în “Demonii", construiţi nu pentru vrăbii, ci pentru fiinţe umane. Este vorba de utopia socială absolută a şigaliovismului, de “marele păcătos" Nikolai Stavroghin, de sinucigaşul Kirilov, de Piotr Verhovenski, prototipul nihilistului din secolul XX. Amintesc de Monica Lovinescu care mă îndemna ca atunci când predau cursuri despre radicalism să mă refer neapărat la “Demonii". Vorbesc despre Nikolai Berdiaiev şi “vaporul filosofilor", despre geniile Rusiei expulzate de bolşevici. Despre tehnologiile crimei şi crimele bazate pe tehnologie (cei mai mulţi dintre teroriştii ruşi ai veacului XIX, ca şi atâţi jihadişti de azi, studiaseră ingineria). De la nihilistul Jeliabov la teroristul Mohamed Atta. Leninismul nu poate fi înţeles fără a ne întoarce, mereu şi mereu, la Dostoievski. Năzuinţa nesăbuită de a revoluţiona condiţia umană este conţinută în doctrina şigaliovistă: “Pornind de la o libertate nelimitată, eu închei printr-un despotism nelimitat" (citez din minunata traducere datorată lui Nicolae Gane şi publicată la Polirom). Visul convertit în coşmar, revolta transformată în ideologie concentraţionară. Tragedia a fost că acest delirant program a fost pus în practică pe trupul naţiunii pe care Fiodor Mihailovici o vedea drept salvatoarea umanităţii, poporul theophor. Întâlnirea funestă dintre demonismul nihilist propriu intelighenţiei ruse şi profetismul marxist a dat naştere bolşevismului. Primul motto al acestui roman extraordinar despre îndrăcire, pasiuni revoluţionare, mesianism politic, resentiment, furie şi apocalips istoric este din Puşkin. Versurile marelui poet rus, pe care le-am învăţat cândva pe dinafară, m-au urmărit ani de zile: “Să mă tai de văd vreo urmă,/Ce ne facem noi acum?/Ne-a ajuns vreun drac din urmă/Şi ne-a abătut din drum./Mulţi ca frunze toamna-n vânt/Încotro li-i drumul oare?/Zbiară parcă-s în aman…/Se mărit-o vrăjitoare?/Îl îngroapă pe Satan?". Al doilea motto este extras din Evanghelia după Luca: “Şi era acolo o turmă mare de porci, care păştea pe munte. Şi L-au rugat să le îngăduie să intre în ei; şi le-a îngăduit". Pentru Dostoievski, problema cea mai gravă a modernităţii este ateismul militant, extincţia voluntaristă a sacrului, atacul împotriva transcendenţei, despărţirea de visul inocenţei, al purităţii originare. Pe scurt: substituirea valorilor tradiţionale prin cultul maniacal al revoluţiei, prin înlocuirea omului concret (“aproapele") cu abstracţiuni generaliste, colectiviste. Amoralismul nihilist anulează distincţia dintre Bine şi Rău. Mai exact spus este vorba de falsificarea Binelui. În atare condiţii, cum spunea Ivan Karamazov, totul este permis.