Contestat de scriitorii contemporani și dat afară din forul suprem al scriitorimii române, arogantul, trufașul, vanitosul, răzbunătorul, dar uriașul Eugen Barbu rămâne, definitiv, în istoria literaturii române.

În luna septembrie a anului 1990 s-a pus punct, relativ, celui mai mare scandal al literaturii române postbelice. Unul dintre faraonii scriitorimii române din acei ani, Eugen Barbu, a fost exclus, prin vot democratic, din Uniunea Scriitorilor din România (USR). Motivul invocat atunci de noua conducere a USR a fost plagiatul de care fusese acuzat Eugen Barbu, în 1979, când fusese demascat că în volumul III al romanului său Incognito se regăseau zeci de pagini copiate cuvânt cu cuvânt din prozatorul rus Konstantin Paustovski și alte pasaje cuprinzătoare din operele lui Andre Malraux, Ilia Ehrenburg și chiar ale proscrisului Petre Dimitriu.

A urmat un „proces literar” în urma căruia verdictul a fost implacabil: plagiat. Cu toate acestea, Eugen Barbu nu a fost exclus din USR și nici sancționat în vreun fel altfel decât printr-un comunicat public într-o revistă de nișă, România Literară (RL). Prins cu plagiatul, romancierul a contraatacat dur. Eugen Barbu era cunoscut ca o „enciclopedie relațională” și a apelat la toate pârghiile pe care le avea în interiorul PCR și al Securității pentru a diminua și chiar anula rezultatul anchetei confraților săi de breaslă.

 

A urmat un război de uzură în care conflictualul Eugen Barbu – arogant, trufaș, vanitos, dar conștient de valoarea sa literară – și-a călcat în picioare oponenții din poziția sa de redactor șef al săptămânalului de scandal „Săptămîna” atrăgăndu-și ura tuturor. N-a reușit nimeni să-i strice „coafura” de „patriarh” al prozei românești contemporane. Mai mult, cu dispreț, și-a depus carnetul de membru al USR fără să i-o ceară cineva.

Mărturii, după 40 de ani

Cu toate acestea Barbu a rămas în Uniune până în 1990 când a fost dat afară. Mai sunt puțini cei rămași în viață dintre cei care l-au „executat” atunci pe Eugen Barbu – dar nu neapărat pentru plagiat, cât pentru atitudinea sa publicistică ulterioară – și mult mai puțini dintre cei care i-au judecat „fapta” comisă în 1978. Am reconstituit, astăzi, atât procesul „crimei” literare, cât și deznodământul său, cu declarații ale lui Nicolae Manolescu – actualmente președinte al USR – cel care a devoalat public plagiatul, cu mărturii ale lui Eugen Simion – fost președinte al Academiei Române – unul dintre membrii „completului de judecată” și comentarii ale poetului Mircea Dinescu – președinte al USR în 1990 – „călăul” lui Eugen Barbu. O concluzie se poate trage încă de la început: oricât de hoț a fost Barbu el va rămâne definitiv, în opinia colectivă, unul dintre cei mai importanți prozatori ai ultimei jumătăți a secolului XX, un reper de necontestat al literaturii române.

Cazul „Princepele” și demascarea făcută de Marin Sorescu

Doar cunoscătorii știu că „prefața” plagiatului din 1978 al lui Eugen Barbu fusese scrisă încă din 1969 atunci când a apărut romanul „Princepele”. Chiar în capul primului volum autorul precizează, cu mâna sa, că „a folosit diverse texte din diverse publicații, cărți apărute la noi și în alte țări, din autori mai mult sau mai puțini cunoscuți, din dorința de a da autenticitate faptelor descrise”.

Dacă Barbu, în monumetalul său roman „Groapa”, are o forță epică formidabilă și o acuratețe stilistică inconfundabilă, iată că, în „Principele”, el patentează ceea ce specialiștii denumesc, tehnic, „colaj”.

Procedeul a rămas necomentat timp de 12 ani, până când, în decembrie 1978, poetul Marin Sorescu publică în revista „Ramuri” un text în care ia în derâdere întreaga operă a scriitorului sub pretextul unei cronici literare a volumului III din „Incognito” pe care îl consideră „hibrid și mozaical”. „Eugen Barbu ori a primit moștenire o mare bibliotecă, ori i-a împrumutat cineva un important transport de cărți și i le cere înapoi”, a scris Marin Sorescu care poate fi acreditat astfel ca cel care a descoperit plagiatul. Numai că „Ramuri” era o revistă mică, de provincie, și textul n-a tulburat apele. Asta până când, o lună mai târziu, criticul literar Nicolae Manolescu reia acuzația și afirmă, într-un articol din România Literară – publicație cu tiraj mult mai mare, patronată de USR, că: „ceea ce pune Eugen Barbu de la sine e neînsemnat cu ce se găsește de-a gata în «Vremuri de demult»” a lui Paustovski.

Condamnat fără pedeapsă

Atunci s-a deschis Cutia Pandorei. Eugen Barbu, în loc să tacă, îl atacă pe Manolescu în Săptămîna în încercarea de a justifica furăciunea și aduce în discuție așa-numitul procedeu al „colajului”, folosit cu precădere în lumea artelor vizuale. La războiul pornit împotriva lui Eugen Barbu se înrolează, pe rând, istoricul literar Mircea Zaciu și scriitorul Geo Bogza. În paralel cu polemica din presă cazul este discutat la vârful USR. În urma unei scrisori deschise a lui Bogza se constituie o comisie care să cerceteze cazul. Evident, Eugen Barbu pune „tunurile” și pe acesta acuzându-l, cu sprijinul revistei Luceafărul, că și acesta a folosit același procedeu în niște texte publicate de către acesta despre războiul civil din Spania. Publică, în apărarea sa și în cealaltă revistă a USR, „Luceafărul”. Barbu încearcă, pe toate căile, să distragă atenția publicului de la el și să-și disipeze vinovăția. Numai că acea comisie a USR și-a văzut în continuare de treabă și a conchis că, fără dubiu, în Incognito, Eugen Barbu a plagiat. În februarie 1979, se pronunță verdictul USR: „Consiliul a hotărît să dezavueze procedeul plagiatului folosit de Eugen Barbu în vol III al romanului Incognito (...)”. Dar nu se stabilește nicio pedeapsă concretă!

„Colajul”, permis pentru Cărtărescu, dar interzis lui Eugen Barbu

În presa vremii găsești detalii surprinzătoare ale evoluției conflagrației. Astfel, în martie 1979, „Contemporanul” îi publică lui Eugen Barbu o scrisoare îndreptată împotriva USR în care romancierul anunță că: „la sfîrșitul volumului IV voi prezenta o listă bibliografică a lucrărilor consultate (...)”. Totuși, una înseamnă să „consulți” o lucrare și alta este să iei – cum se zice astăzi, „copy-paste” – nu mai puțin de 40 de pagini! Ca o consecință ediția a II-a a volumului II din „Incognito” – publicată inițial în peste 110.000 de exemplare – n-a mai apărut, iar în volumul IV Barbu atașează o listă bibliografică de peste 200 de titluri!

Surprinzător este în schimb altceva, de genul: „Unde dai și unde crapă!”. Ecourile scandalului nu se stinseseră când Nicolae Manolescu îi face, în România Literară, o cronică extrem de elogioasă lui Mircea Cărtărescu, la volumul de debut al acestuia: „Faruri, vitrine, fotografii”. Cu luneta pe adversar, „Săptămîna” nu scapă ocazia de a constata că tânărul poet lăudat de Manolescu o „comisese” și el preluând fără să citeze în poemul „Căderea” pasaje importante din texte ale lui Ezra Pound și T.S Eliot. Păi, chiar așa, pentru unii mumă și pentru alții ciumă? Dacă la Cărtărescu era permisă „tehnica colajului” de ce în cazul lui Barbu ar fi fost o crimă? Cu musca pe căciulă, Mircea Cărtărescu recunoaște preluările și precizează prompt, dar neconvingător, tot în „România literară” că: „nu intră în intențiile mele însușirea paternității fragmentelor respective, ci că este vorba de un simplu și foarte cunoscut procedeu artistic”. Se referea, evident, la „colaj”.

I-au luat boii de la bicicletă

Momentul excluderii lui Eugen Barbu din Uniunea Scriitorilor survine abia în septembrie 1990, la 12 ani de la publicarea volumului incriminat și 11 de la judecata USR. De a cărei sentință pe Barbu l-a durut în cot. Avea bani, o poziție publică privilegiată și relații printre oameni influenți. Era ca și cum, pe românește, îi luaseră boii de la bicicletă. În ultimul deceniu de comunism Eugen Barbu se baricadase în fotoliul de redactor șef al revistei „Săptămîna”, de unde arunca săgeți otrăvite împotriva tuturor inamicilor săi. Condeiul său sclipitor de pamfletar era dublat, însă, de o răutate proverbială. Atacă atât colegi de generație cât și tineri scriitori în prag de afirmare. Îl crește pe lăngă el, ca umil „băiat de casă”, și pe Corneliu Vadim Tudor care îi va moșteni metehnele. Avea surse, pe care nu le nega, ba chiar se lăuda cu ele, în interiorul Securității. Însuși Nicolae Ceaușescu îl lăsa să-și facă mendrele în singura publicație de scandal a acelor vremuri.

 

Epitaful unui romancier controversat

Apoi, a venit Revoluția și totul s-a schimbat. Dar nu și pentru el. Scoate revista „România Mare”, împreună cu Vadim, și continuă să se războiască, și mai acerb, cu toți cei care-l călcaseră pe coadă. În septembrie 1990, poetul Mircea Dinescu, împreună cu alți scriitori care ajunseseră în poziții cheie în USR, îl dă afară din Uniune.

Din acel moment și poetul a devenit bătaia de joc a „României Mari”. Revistă care a fost o trambulină pentru Barbu și Vadim, care își creează un partid omonim cu care ajung în Parlament unde scriitorul acuzat de plagiat se trezește coleg cu Nicolae Manolescu, cel care l-a demascat oficial. Fostul laureat al premiului Herder, controversatul dar formidabilul Eugen Barbu moare în 1993. A fost dat afară din Uniunea Scriitorilor, dar a rămas, fără doar și poate, în Istoria Literaturii Române.

 

Legenda „negrilor” folosiți de Barbu la cărțile sale

S-a vorbit mult pe acea vreme, dar nu s-a scris deloc, despre faptul că Eugen Barbu folosea pentru operele sale așa-numiții „negri”. Adică oameni pe care îi plătea să-i documenteze cărțile. S-a mai spus că unul dintre aceștia, un scriitor talentat, dar mai puțin cunoscut, Nicolae Paul Mihail, cu care Barbu semnase o carte împreună, „Războiul undelor”, gelos fiind pe succesul acestuia și nemulțumit de „onorariul” primit pentru munca sa, i-a servit romancierului, neprelucrate, circa 40 de pagini copiate din cartea lui Paustovski, pe care Barbu le-a luat de „bune”. Apoi, Mihail ar fi așteptat apariția volumului și a făcut de așa manieră încît să „transpire” plagiatul, fără ca el să fie implicat în vreun fel. Deși este o ipoteză cunoscută de toți inițiații, acest lucru n-a putut fi dovedit și nu apare menționat, decât vag, în publicistica de după 1990 și nu înainte.

Mircea Dinescu: „Eu am propus să-l dăm afară!”

Întrebat nu atât care au fost motivele cât, mai ales, circumstanțele în care Eugen Barbu a fost exclus din Uniunea Scriitorilor, Mircea Dinescu, fostul președinte al USR de pe atunci, a răspuns în stilul său caracteristic: „După euforia din decembrie ’89 am intrat cu toții într-o depresie națională pentru că, după nici șase luni, au început să iasă «patrioții» de sub pat sau de pe unde stătuseră ascunși. Și ne-am amintit de vorbele lu’ Conu Leonida – față cu reacțiunea – când după împușcăturile care-l speriaseră avea impresia că era chiar «poliția în persoană» și că «se trage la chef». Cine și-ar fi putut închipui că «plugușoriști» ca Vadim, care îi colinda pe Ceaușești la fiecare sfârșit de an, vor avea pe mână o revistă mai sinistră ca «Săptămîna» în care, înainte de Revoluție, Eugen Barbu înjura toți scriitorii care emigraseră sau cei care nu scriau pe linia partidului!? Situația era și mai comică pentru că dacă Barbu era șeful de la «Săptămîna» și Vadim țuțărul lui, acum la «România Mare», Vadim era prima balerină și îl țuțărea Barbu! Vadim nu era, însă, membru al Uniunii pentru că mâncase rahat în colindele lui și n-a putut intra... Atunci, văzând că ei au devenit unelte ale noii puteri, punându-se în slujba Guvernului Roman, și îi înjurau pe bătrânii țărăniști și liberali care fuseseră în închisorile comuniste, eu am propus să-l dăm afară! Lucru care s-a și întîmplat”.

Dinescu l-ar reprimi pe Eugen Barbu, post-mortem, în USR

Spumos ca de obicei, șturlubaticul poet care a condus Uniunea Scriitorilor după 1989, continuă în același mod inconfundabil: „Deși am fost atenționat de prieteni că voi deveni o țintă nu mi-a păsat, atunci. La o săptămână după decizia din septembrie ’89 am devenit, brusc, agent KGB, fiu din flori al lui Ceaușescu, făcut cu mama care ar fi fost femeie de serviciu la CC, acuzat că am comis un paricid fiindcă mi-am ucis tatăl, am devenit cel mai important țigan din România născut în Crivoaia, la Slobozia, socru-meu, din profesor universitar specialist în Dostoievski, s-a transformat în general horthyst, pentru că era ungur, și soacră-mea – care era fiica unei actrițe de la Teatrul Bolșoi, cu un tată mare geolog – a devenit și ea general KGB... În condițiile acestea, în care a plouat cu infamii peste mine ani la rând, niciun scriitor român nu mi-a luat apărarea. Drept penru care eu l-aș reprimi, post-mortem, pe Eugen Barbu, în Uniunea Scriitorilor. Dar pe Vadim nici acum! Pentru că ticăloșia cea mare nu venea de la Barbu, ci de la Vadim!”.

 

Viața și opera celui mai controversat scriitor român al scolului XX

Eugen Barbu s-a născut la București, în 1924, și a murit în 1993, la vârsta de 69 de ani. A fost un membru corespondent al Academiei Române, director de reviste, jurnalist, pamfletar, polemist, publicist, romancier, scenarist și om politic român, laureat al pemiului Herder. Eugen Barbu a terminat Facultatea de Litere a Universității București în 1947, după ce o perioadă de timp studiase Dreptul la aceeași Universitate. În 1963, Eugen Barbu a fost numit la conducerea revistei „Luceafărul”. Conflictual și plin de resentimente, s-a înconjurat de mulți frustrați ai lumii literare și a făcut să fie atacați în revistă mai toți scriitorii buni de pe atunci. Acționând oarecum în contrasens cu spiritul momentului, care era acela al unei relative liberalizări, Barbu a fost înlocuit la conducerea revistei dar, în 1969, a fost ales membru supleant al CC al PCR și, în 1975, a devenit deputat în Marea Adunare Națională.

Din 1970 până în 1989, Eugen Barbu a condus revista „Săptămîna”, unde și-a continuat cariera de pamfletar. Apoi, după Revoluție, a fondat revista România Mare, a înființat un partid cu același nume și a devenit senator. Eugen Barbu a debutat cu volumul de nuvele „Munca de jos”. A scris apoi romanele „Groapa”, „Șoseaua Nordului”, „Săptămâna nebunilor”, „Princepele”, carte ce a fost însoțită de mai multe volume intitulate „Caietele princepelui” și „Ianus”, publicat postum. A lăsat și un „Jurnal”. El a fost căsătorit cu frumoasa actriță Marga Barbu pentru care a creat, ca scenarist, seria filmelor cu haiducii lui Mărgelatu, în care aceasta juca alături de Florin Piersic.

 

Citiți, în numărul viitor al Evenimentului zilei, cum comentează astăzi cazul „Incognito”, la 40 de ani de la cel mai mare scandal de plagiat din literatura română, criticii literari Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Și, mai ales, ce spun ei despre excluderea romancierului din USR, la 11 ani de la comiterea plagiatului și cum îi văd acestuia locul în istoria literaturii noastre.