Se pare că în satele ardeleneşti din regiunea Hunedoarei s’a ivit un curent, pentru scoaterea din politică a preoţilor şi învăţătorilor.

De unde până acum intelectualii satelor dominau politiceşte pe săteni, acum sătenii atribuesc preotului şi învăţătorului, numeroase din relele care bântuesc plugărimea.

Deşi era o întrunire pur rurală, totuş s’a putut vedea oratorii ţărani vorbind in faţa microfonului şi discursurile lor fiind amplificate prin megafoanefoarte îndrăsneţe.

Atât de îndrăsneţe, încât iniţiatorul mişcării, d. Groza, a început a fi atacat de adversari, sub cuvânt'că ar avea idei comuniste.

Noi nu avem de stăruit aci decât asupra pitorescului acestei adunări, cum s’au mai ţinut la noi în ţară: îchipuiţi-vă o adunare numai de plugari, fără orăşeni, fără politiciani.

Unii din oratorii satelor aveau o exprimare cât se poate de colorată şi literară.

Săteanul Aurel Saturn vorbind despre suferinţa plugarilor, spunea: „dacă ne e permis să suferim, trebue să ne fie permis şi să vorbim ” .

El făcea desigur aluzie la unele încercări de a se zădărnici exprimarea voinţei acestei organizaţii.

Chiar preşedinte al adunării a fost ales un sătean, Belea, un plugar tânăr şi voinic, foarte deştept, care avea darul de a înflăcăra, de a electriza adunarea.

Oratorii populari

S’a putut desprinde din cele vorbite de orator, un curent împotriva partidelor politice şi o plângere unanimă împotriva sărăciei care bântuie satele din acea regiune.

Deasemeni, plângându-se contra amenzilor şi contravenţiilor la care sunt supuşi (în special era vorba de delictele silvice), unul din oratori spunea: „facem puşcărie la noi acasă”.

Săteanul Dăneasa a avut o interesantă comparaţie: „aşa cum sunt râuri subpămăntene, care merg pe sub pământ kilometri întregi, dar totdeauna ies la suprafaţă, tot aşa va ieşi odată la lumină şi "voinţa noastră".

Vedeţi dar inteligenţa extraordinară şi spiritul poetic al populaţiei din această regiune.

Dimperiu Josif a exclamat la un moment dat: „Daca suntem talpa ţării, nu vrem să fim şi talpa suferinţii”.

Pe intelectualii satelor i-au numit „nădrăgarii şireţi şi hrăpăreţi". Şi era interesant cum fiecare când se suia la tribună, se prezintă răspicat şi cu voce puternică: „eu sunt plugarul cutare, delegat din comuna cutare şi vă salut” .

Citește toată POVESTEA pe Evenimentul Istoric