Ironia soartei: „Să preluăm controlul” a fost unul dintre sloganurile adepților ieșirii din Uniune. Când citiți aceste rânduri, a fost deja supusă la vot o moțiune pentru a-l obliga pe premierul Johnson să ceară la Bruxelles o nouă amânare a ieșirii din UE, în cazul în care nu ajunge la un acord cu liderii europeni.

Brexitul ar urma să fie împins până pe 31 ianuarie 2020. Nu cunosc rezultatul votului de miercuri seara, dar el are puțină importanță pentru ceea ce vreau să scriu.

Decizia lui Boris Johnson de a suspenda sesiunea Parlamentului pentru a-l împiedica să se opună unui Brexit fără acord a detonat bomba. A provocat turbare în Sistem. Au fost activate toate mecanismele de indignare publică: presă, ONG-uri, populație.

Oala „Fear Factor” a fost pusă la reîncălzit pe aragaz. Toate jurnalele de știri ale lumii au început cu: „Mii de persoane protestează la Londra…” „Mii de persoane” sună mai „serious”, mai „scary” decât „două mii”… „Un milion de persoane au semnat o petiție de protest…”

Nimeni nu amintește că la referendumul din 2016 au votat pentru Brexit 17 milioane și jumătate de britanici. E  „obsolete”. Parlamentul britanic a respins până acum de trei ori acordul încheiat de Theresa May cu Uniunea Europeană, deși „Doamna de Tinichea” a stat în genunchi în fața Bruxelles-ului, acceptând tot ce i s-a băgat pe gât. Nu a fost suficient. Brexitul trebuia pur și simplu împiedicat, nu înmuiat!

Marea Britanie trebuia să fi ieșit de mult din Uniunea Europeană. Au fost deja două amânări: 31 ianuarie 2020 ar fi a treia. Amânările sunt un tertip cusut cu ață albă. Ele au obligat Londra să organizeze alegeri europene și să trimită delegați în Parlamentul de la Strasbourg, instituție-simbol a apartenenței la Uniune.

Amânările succesive au rolul tocirii subiectului „Brexit” în conștiința publică, astfel încât organizarea unui al doilea referendum să nu mai creeze o masă critică de indignați și să permită răsturnarea fără mari tulburări sociale a efectelor primului referendum.

UE a dovedit întotdeauna mărinimie la amânările Brexitului. Spre deosebire de câinoșenia cu care a negociat acordul cu Theresa May. Și de căpoșenia cu care refuză orice modificare a documentului. Bine ticluit! În lipsă de alternative, Boris Johnson este împins cu spatele la zid și obligat să forțeze Brexitul fără acord. O opțiune despre care se știa că va provoca Rebeliunea. Că va mobiliza toate resursele Sistemului.

În ianuarie 2019, Philip Hammond, ministrul-cancelar al Theresei May, promitea într-o teleconferință secretă cu oficialii a 330 (!) de mari companii – printre care Tesco, British Petroleum, Siemens, Amazon, Airbus, Ernst&Young, Balfour Beatty – că amenințarea unui Brexit fără acord va fi eliminată. Mai mult, plusa Hammond, se fac eforturi pentru revocarea Articolului 50 din Tratatul de la Lisabona. Adică anularea Brexitului!

Să amintim că pe 10 decembrie 2018 Curtea Europeană de Justiție stabilea că Marea Britanie are dreptul de a revoca unilateral Articolul 50. Aceasta înseamnă că poate oricând să redevină membru cu drepturi depline al UE fără a avea nevoie de aprobarea celorlalte 27 de țări membre.

Philip Hammond era conștient de riscul ca discuția cu oamenii de afaceri să se scurgă în presă. Așa cum s-a și întâmplat. Sau poate că și-a dorit asta, pentru a semnala clar cine îi sunt stăpânii și ale cui jocuri le face. Philip Hammond a candidat la șefia Partidului Conservator și a Guvernului, dar a pierdut în fața unui Boris Johnson dezlănțuit. Acum, el conduce rebeliunea conservatorilor împotriva propriilor alegători și în favoarea unui grup de corporații.

Ceea ce se întâmplă zilele acestea la Londra este simptomatic pentru criza cruntă prin care trece democrația occidentală: Parlamentul se zbate să împiedice punerea în aplicare a unei decizii a Poporului. Or, într-un sistem de
mocratic, se presupune că Poporul este suveran, iar Parlamentul este organismul-cheie prin care acesta își exercită puterea.

Bătălia de pe Tamisa explică exemplar criza prin care trece Occidentul. Explică ruptura dintre elitele politice și popor. Cel din urmă are tot mai dureros sentimentul că votul universal a devenit o gogoriță: indiferent cine câștigă alegerile (deși ele sunt numite „libere”), exercită puterea nu în interesul poporului care l-a ales, ci al corporațiilor.

Așa se explică formidabila priză a liderilor care îndrăznesc să ia măsuri în răspăr față de Sistem: apelativul care le este atașat cu scârbă – „populiști” – este menit să sublinieze tocmai jalnica lor propensiune către opincarii care i-au votat.

Așa se explică – în fine – agresivitatea ideologiilor neo-marxiste care otrăvesc spațiul public: ele urmăresc accelerarea procesului de făurire a Omului Nou, dezrădăcinat, descreștinat, rupt de tradiții și valori, și degradarea națiunilor în populații, apoi aneantizarea lor în gloate, incapabile să mai opună rezistență internaționalismului biruitor.

Democrația este asasinată chiar la locul ei de naștere. Dar sângele ei împroașcă toată Europa.

Te-ar putea interesa și: