”Gerade wo Begriffe fehlen, Stellt sich ein Wort, Zur rechten Zeit ein”. Goethe - ”Faust” Am fost, recent, martor al unei ”secvențe” memorabile. Exact ca în istoria cu momentul prăbușirii unui avion. Un avion se prăbușește fără să se poată anticipa acest fapt, la fel cum se întâmplă ca găurile dintr-un cașcaval să comunice una cu alta, dintr-o parte în cealaltă a cașcavalului. Tot așa, zilele trecute, toate - dar toate! - televiziunile de știri prezentau în prime time, în direct, discursul șters, tern și de cea mai modestă calitate a unuia dintre ”liderii” politici ai unui partid, în fața membrilor și simpatizanților. Paradoxal sau, poate firesc, secvența cu pricina te duce neapărat, acut, cu gândul la ceeace înseamnă ”tăcere” și la valoarea acestui act. Acela de a tăcea. Fiindcă întruchipările tăcerii sunt fundamentale în viața unui om. Nimeni nu cere să se practice tăcerea carmelită a lui Juan de la Cruz. Nu cere nimeni tăcerea în care lui Yahve să se regăsească el însuși. Nimeni nu cere ca tăcerea să fie ceva în sine, ca o voce a tăcerii, ca un fel de genitiv teofanic, nici nu le cere nimeni nici măcar tăcerea care se leagă de profet, și care spune despre aceasta că ar fi ”el siblo de aire delgado” - adică un șuier de aer ușor, în care ideea, verbul se face înțeles doar celor supli, subtili, delicați și agili. Nici nu le cere nimeni să i urmeze pe cei care vorbesc puțin din ”Noul Testament” - cum ar fi Iosif, bunăoară, cel care a fost luat ca model de carmeliții desculți. Îl aminteam pe Juan de la Cruz, fiindcă la el se pune problema tăcerii ca exercițiu, tăcerea în fața sacrului. Tăcerea în ea însăși luată ca act intrinsec, așa-zisa tăcere despre tăcere. În loc de un așa-zis ”speech-act”, folosit aiurea și abuziv de toată pleava politică, s-ar cere, cred, mai multă liniște. Tăcerea nu e doar locul unde te întâlnești cu cei dragi sau cei dispăruți, sau cei aflați departe. E și locul oglindirii propriului suflet. Oamenii și mai ales sfertodocții din politică sau de aiurea nu mai știu să-și tacă trăirile, sau să tacă față de situații și întâmplări. Le e greu să-și înghită propriile minciuni și deformări ale realității pe care le proferează de la orice tribună. Campania electorală la care asistăm nu lasă loc de vreo îndoială. Parcă ar fi coborât, cu toții din cartea lui Simion Mehedinți ”Politica de vorbe și omul politic” - apărută în 1920… ”La noi, de pildă, partidele au făcut multă vreme greșala de a judeca prețul omului politic după darul de a vorbi… De unde vine o procedură așa de nesăbuită? Mai întâi iluzia că limba e tot una cu creierul, adică vorba - tot una cu gândirea. Aceasta nu e numai o particularitate a politicii românești, ci, în oarecare măsură, un păcat în deobște. Goethe, undeva în Faust, pune în gura lui Mefisto cuvintele astea pline de înțeles: ”…tocmai unde lipsesc ideile vorba vine la timp, ca să le țină locul” Gerade wo Begriffe fehlen, Stellt sich ein Wort, Zur rechten Zeit ein. Schimbând puțin argumentul lui Descartes:”Je pense, donc je suis”, Trăncănescu își zice: ”Je parle, donc je suis” Galeria aplaudă, prietenii aplaudă, ridicând toți osanale marelui om de stat. Iar tu, care te întrebi ce va fi mâine, stai liniștit, n-ai teamă… viitorul neamului e asigurat, căci deasupra statului veghează Trăncănescu, cu discursurile lui, care țin loc de armată, de justiție, de finanțe… mai ales de finanțe; e cinstea, tăria, e viitorul întregului neam românesc…” Trebuie să ținem însă seama de faptul că pe vremea când Mehedinți scria despre politicienii de vorbe, calitatea intelectuală acestora era cu mult peste cea a sfertodoctulu politic de azi. Implicit, pe atunci și vânzarea sufletului era considerată mult mai îngrozitoare, iar acțiunea lui Mefisto era mult mai ușoară, chiar dacă reușea, sau nu, să cumpere sufletul cu pricina. Astăzi, când în general sufletul omului și-a pierdut din importanță și este tranzacționat cu asupra de măsură de către politicieni contra unor mizerii materiale cum ar fi un loc în Parlament, sau pe lista de europarlamentari, un contract, etc - lucruri pe care le vedem pe ecranele tv zi de zi, chiar și acțiunea lui Mefisto pare din ce în ce mai grea. Vinderea sufletului pentru o mizerabilă valoare materială sau a unei funcții, dă exact valoarea acelui suflet. „Fiindcă Fauștii de azi - cum ne informează Alberto Manguel -,  nu caută cunoaștere și dragoste ci câștiguri financiare, o invitație la un talk-show, sau faima în lumea digitală”.  Mefisto, care îndeobște face din cumpărarea de suflete un fel de cămătărie, trebuie azi, cu acești politicieni - oameni de joasă speță morală și intelectuală -, să muncească de zeci de ori mai mult ca să adune numărul de suflete din ce în ce mai mici, necesar pentru a obține profit… Ce frumos ar fi să existe un Partid al Tăcerii Naționale! Măcar unul! Pe care să-l vedem în campanie tăcând pur și simplu în fața sălii pline. Mai marii, figurile proeminente ale partidului ar trebui să urce la tribună pe rând si să tacă în fața membrilor și simpatizanților, după importanța funcțiilor. De la 30 de minute președintele, trcând prin 20 de minute vicepreședinții, apoi câte 10 minute candidații pentru Parlamentul European și, în sfîrșit, cei care candidează pentru primării, câte 5 minute. Cred că ar fi un exercițiu de bun simț, mai ales că ei știu, ca și noi că nu fac altceva vorbind, decât să interpreteze o partitură falsă scrisă în alte cabinete și birouri, care se află oriunde altundeva, numai nu în România. Editorialul poate fi văzut AICI