Moto: „Unde vezi nemulţumire, unde vezi nelinişte, unde vezi zdroabã, unde vezi zbucium, sã ştii cã sunt prezente patimile, pentru cã iubirea odihneşte, iubirea lumineazã, iubirea întăreşte, iubirea fericeşte. Unde este iubirea, acolo este linişte, bucurie, pace, acolo sunt roadele Duhului; acolo nu poate avea loc nici ură, nici nemulţumirea, nici împotrivirea, nici desconsiderarea.”

Părintele Teofil Părăian, ”Din vistieria inimii mele”

”Bătrânul zâmbește: lângă mormântul lui e mireasmă de Oașa”

Pe 29 octombrie 2009, Bătrânul mult iubit al Bucuriei, Părintele Teofil Părăian se năștea în Ceruri, urca lângă Maica Fecioară despre care atât de frumos și de blând vorbea din timpul vieții, că îi va fi cu siguranță Stâlp și Brațe, când va purcede spre Domnul.

În amintirea Părintelui, la Mânăstirea Oașa, în perioada 24-30 octombrie, s-a desfășurat o mult așteptată și emoționantă re-întâlnire în Duh: cu îndemnurile, povețele Părintelui, cu oameni dragi care l-au cunoscut, îndrăgiți monahi care au crescut sub aripă sfântă de îmbunătățit călugăr, cu tot Cerul parcă adunat-roată în pieptul sfinției sale.

O concluzie de suflet, după aceste zile minunate care se vor continua – punte de o lună-  tainic legământ, cu Săptămâna dedicată Părintelui Arsenie Boca (21-28 Noiembrie): România are încă tineri treji, cu inima vie, cuibar de Cer.

Iar Bătrânii Arsenie și Teofil lucrează atât de profund și șlefuitor cu sufletele noastre, poate chiar și mai adânc decât atunci când erau încă printre noi.

Cu bucurie și nădejde că nu este totul pierdut, simt să așez aici Paginile de inedit Jurnal ale unor tineri participanți la aceste evenimente dedicate Părintelui Teofil, copii crescuți în duhul hristic, cu credința- sămânță ce frumos va deveni răsad la ceasul cuvenit.

Bucurie! Neamul are Dascăli minunați în Cer, care sculptează în chip de taină, cu dragoste sfântă, în cugete și în inimi deopotrivă. Iar ucenicii, discipolii lor duhovnicești prind rădăcini frumoase, în tindă de rai și în Cer.

Mulțumiri din inimă Părinților Oașei peru darul de rugăciune,  tinerilor minunați care fericesc Cerurile prin mărturisirea lor de credință. Recunoștință doamnei profesoare Carmen Jinariu și doamnei Petruța Ivașcu pentru a fi-ul mereu dimpreună în lucrarea plină de bucurie și de frumos cu aceste suflete curate și înflăcărate spre dragostea către Cer.

 Elena Tulea (București):

”Brazi și aer de munte. Poarta de lemn sculptat a mănăstirii. Și Maslul de vineri seara. În miros de mir și de conuri de brad așteptăm la Oasa. În mănăstirea în care Clujul, Iașiul și Bucureștiul sunt totuna, îl pomenim dintr-o sută de inimi pe părintele Teofil. Sunt prea scurte rugăciunile pentru mărimea cuvintelor din ele, cuvinte în care cei de azi cer odihnă pentru cel care a dăruit-o, împărțind-o ca pe o pâine caldă, pentru părintele Oașei sălășluit în cer.

lată taina unirii în ortodoxie, ea face pulbere hotarele în timp și spațiu. Arătați-mi o comuniune mai desăvârșită decât în Biserica lui Hristos: ea mă leagă de cei de peste oceane și nu numai prin voce sau printr-o imagine blurată, ci ne împreunează inimile în același dor necuprins.

Și încă una, mai înfricoșătoare: în EA suntem una cu toții, și cu cei care nu s-au născut, și cu cei care au deschis deja poarta cerului, bătând cu îndrăzneală în lemnul Crucii. Stau lângă noi prezențe vii, luminate de razele de înviere care le joacă pe umeri, cu truda agonisită în viață.

Și tocim împreună pietrele drumului, fiecare cu Golgota lui în adânc. Căci așa cum pereții bisericii se întâlnesc în punctul cel mai înalt al bolții, acolo unde e pictată Mâna Mântuitorului turnând binecuvântarea Lui peste noi, tot așa căile oamenilor se întâlnesc în cer.

De aceea mi-e dor de părintele... pe care nu l-am întâlnit, știu că el ar recunoaște în ochii mei întrebători dorul după Împărație, pe care el l-a sădit în studenții de altădată. În studenții care tăiau munții-n două până la mănăstire, care descopereau peste noapte deșertăciunea lumii și veneau să ia hrana cea tare a Cuvântului.

Iar eu, îngenunchind la spovedanie, deslușesc în blândețea duhovnicului meu dragostea părintelui Teofil, dragostea lui ca o poftire la Cină, candelă nestinsă. Așa se prelungește lucrarea părintelui; el, care nu se îndura să intre în Rai fără să-i ia cu el pe toți pe care i-a iubit, ne mai poartă și azi în spinare, prin ucenicii lui, prin ctitoria povățuirilor lui, Oașa.

Când nu e troienită de zăpezi, la Oașa e mereu primăvară. Răcoroasă și scăldată de soare. Și cum soarele răsare și peste cei drepți și peste cei păcătoși, și peste atleții antrenați, și peste cei care abia au pornit în maraton, am îndrăznit să venim cu toții, flămânzi de adevăr, covârșiți de cât am primit mai apoi. Am venit și noi, ca leprosul care se întoarce să mulțumească pentru că s-a curățit, am venit să-i spunem părintelui cât ne-a vindecat, cât rod a adus lucrarea lui. Că ne-a adunat pe fiecare din pribegia noastră și ne-a așternut masă. Așa, că ” mânca-vor săracii și se vor sătura și vor lăuda pe Domnul".

De ziua părintelui, ne-am amintit de cuvintele lui, menite să deschidă ochii duhovnicești și de felul în care a preschimbat el viața tuturor celor pe care i-a cunoscut. A intrat smerit, cum intră și Domnul, a primit mai întâi locul din iesle ca să-și câștige ucenicii pentru viața veșnică. Și toți, toți spun că simțeau puterea cuvintelor și a prezenței lui; cum să nu fii puternic dacă îl vestești pe Hristos, cum să nu se cutremure oamenii când vine peste ei, cu belșug, taina de negrăit a posibilității întâlnirii lui Dumnezeu?!

Părintele nu numai pe sine se dăruia, ci dragostea înfricoșătoare a lui Hristos, Fiul lui Dumnezeu care a venit să reclădească ordinea lumii spre a fi noi împreună cu El, care și azi se mai pogoară în adâncurile iadului si ne dă Mâna să ne tragă afară.

Și am făcut ospăț de cuvânt de ziua Bărtânului Bucuriei, am vorbit cu părinții despre Psaltire și ne-au scos ei învățăturile din Vechiul Testament, cum se scoate miezul din nucă. Și cred că s-ar fi bucurat de noi părintele, cred că ne-a primit pe toți în îmbrățișarea lui și s-a rugat și el cu noi.

Iar a doua zi, într-o duminică blândă, am spart zorii când ne-am trezit și am pornit la Sâmbăta. Ne e pelerinajul mărturie că acolo avem piatră de temelie și ne întoarcem cum se întorc râurile în matca lor după ploi.

Și, peste toate, ca să plecăm capul acolo, pe crucea părintelui nostru, să-i spunem să mai înduplece el Sfinții pentru noi, rugăciunile lui sunt ca o săgeată care merge drept la țintă. Părinte, tu ne-ai arătat calea si te-ai făcut împreună-călător cu noi, așteaptă-ne puțin în Rai pe o prispă! Și, pentru dragostea ce ți-o purtăm, ferind-o în suflet ca pe o lumânare din fața vântului, aruncă-ne câte o rază de lumină, să ne ținem strâns de ea în urcuș! Părintele ne binecuvintează pe fiecare și noi, când simțim bucuria pogorându-ni-se în creștet, aprindem lumânări la mormânt.

Iar părintele stă pe prispă și le numără; și știe că am primit binecuvântarea lui.

Și zâmbește: lângă mormântul lui e mireasmă de Oasa.”

*

Maria Lungu (București):

”Doamne ajută!

Revenirea mea la Mănăstirea Oașa cu prilejul Parastasului Părintelui Teofil a fost un moment de mare bucurie. Din programul cotidian al lumii, ne-am ”rupt” câteva zile pentru a sărbători cum se cuvine trecerea la Domnul a Părintelui. M-am simțit iubită și mângâiată sufletește în toate acele momente. Însă, cel mai mult mi-au rămas întipărite vorbele unei fete, care a spus că Părintele este pentru ea bunicul duhovnicesc.

De aceea, îi mulțumesc Maicii Domnului pentru că m-a învrednicit să ajung la Mănăstirea Oașa

și să-i pot mulțumi Părintelui pentru că de acum încolo, el a devenit ”bunicul meu”.

Iertați, Părinte, și ne binecuvântați în tot ceasul.

Amin!”

*

Alexandra Busuioc (București):

”Pe Părintele Teofil nu l-am cunoscut cei mai mulți dintre noi, însă îi simțim mereu prezența cu

noi la Oașa. Părintele este în sufletul fiecaruia din cei ajunși la Oasa, în fiecare predică cu folos, în fiecare slujbă, în bunăvoința părinților de la Oașa care ne oferă atât de multe, în fiecare suflet care ajunge acolo și își găsește liniștea și bucuria. Toți cei care cu voia Domnului am ajuns acolo, fiecare cu povestea sa de viață, toți avem o bucurie și o liniște aparte atunci când călcăm pe pământul binecuvântat de la Oașa.

E bucuria aceea simplă care te ridică, te mângâie, te iubește, diferită de bucuria lumească deseori pătimașă care te acaparează. La Oașa, bucuria e eliberatoare, nu e nevoie să ți-o explici, o trăiești în fiecare clipă, prin fiecare por. Cei care au simțit-o știu că, oricât am încerca să o explicăm, cuvintele sunt prea mici și ca ea trebuie simțită pentru a fi asumată. Așa cum ne place nouă să spunem: bucuria aceasta are un nume: părintele Teofil.

Lucrarea de la Oașa se datorează părintelui. Putem asculta zeci de povești despre părintele Teofil, pe care adeseori îl numim bunicul nostru, putem citi și încerca să ne asumăm din învățăturile părintelui, dar cel mai bine îi simțim prezența harul și lucrarea, acolo la Oașa, la noi acasă.

Îmi place să cred că părintele Teofil are grijă de fiecare dintre noi, cei care am ajuns la Oașa, că ne îmbrățișează de acolo de lângă Dumnezeu, ne știe povestea, bucuriile,, durerile, pătimile, nevoințele și ne călăuzește, ne mângâie și are grijă ca fiecare dintre noi să se apropie de Dumnezeu.

Oasa e cea care a îmbrățișat tinerii cu toată puterea, dar mai ales cu o iubire simplă, curată care nu cere nimic în schimb. La Oașa, primim și tot primim robinetul IUBIRII și al GRIJII, RĂBDĂRII, ÎNGĂDUINȚEI, nu slăbește și nu se închide niciodată. Suntem asumați întru totul, suntem iubiți așa cum suntem; și ni se poartă de grijă nepătimaș și simplu.

Schimbarea care se produce în noi nu este una impusă și forțată, ea apare natural în noi. Suntem asumați și îndrumați cu atâta delicatețe. Chiar și atunci când suntem “certați”, e mereu cu dragoste. Lucrurile acestea se simt. Stiți când mama, spre exemplu, își ceartă copilul pentru binele real al lui, dar din dragoste sincera, iar în inima copilului apare regretul că și-a supărat părintele din partea căruia simte iubirea nemărginită.

Nu este ușor să îți asumi această lucrare cu tinerii și cu oamenii, în general, dar părinții de la

Oașa o fac cu atâta naturalețe. Nu suntem doar primiți în mănăstire și găzduiți. Pe lângă faptul că suntem acceptați și intregrați în familia Oașei, părinții se străduiesc să ne ofere și lucruri cu folos pentru o lucrare și dezvoltare deplină a noastră: conferințe, școli de greacă, psaltică, arhitectură, tabere și multe altele, ca niște părinți care nu știu ce să mai facă pentru binele copiilor lor. Ne călăuzesc pașii în atâtea direcții. Ar putea sta linistiți, fără să ne aibă și pe noi pe cap.

Însă ei ne iau și ne ridica mereu fara sa ne ceara nimic. Într-o lumea ca cea de azi, degradată moral, pare ireal ca cineva să te iubeasca și să se străduiască mereu să aducă încă ceva pentru tine, spre folosul tău, fără să aștepte absolut nimic în schimb.

În toate acestea lucrează Părintele Teofil care a început această lucrare, părintele Teofil care aici, pe pământ, a fost un tânăr frumos în spirit. De ”Săptămâna Părintelui Teofil”, am încercat așa cum am putut noi, sub îndrumarea părinților de la Oașa, să îl cinstim prin gânduri, rugăciuni și activități în onoarea lui: conferințe online în care cei care l-au cunoscut pe părintele.

Săptămâna dedicată Părintelui a fost încununată sâmbată cu Parastasul părintelui Teofil, la Oașa.

În momentul în care repetam pentru momentul din deschiderea conferinței, ”TÂLCUIREA PSALTIRII” și mă străduiam să cânt cât mai bine, mi-am dat seama că, pe lângă atenția cuvenită tehnicii cântării psalmului în sine, nu trebuie să uit pentru cine cântăm acel psalm, să rămânem cu gândul  ancorat la cine îl cântăm.

Psalmul este o rugăciune puternică și, dacă voi pune și trăirea și iubirea în efortul meu, acesta va fi cu folos și totul va fi bine.

Vreau să cred că părintele Teofil ne-a văzut și ne-a simțit imensa recunoștință și iubire.”

*

Maria-Alexandra Barbu (București):

”Iată împlinindu-se 13 ani de la trecerea la Domnul a părintelui Teofil Părăian, iar noi am avut bucuria de a participa la slujba de parastas săvârșită la Mănăstirea Oașa, prilej cu care am luat parte și la Conferința ”Tâlcuirea Psaltirii”; și la alte momente artistice organizate în memoria părintelui. De la Sfinția Sa am învățat să-I zâmbim Lui Dumnezeu, neîncetat. Să facem

din nevedere: adevărată vedere, cea duhovnicească. Să ne programăm prieteniile pentru veșnicie. Resimt fiecare pelerinaj la Mănăstirea Oașa ca pe o revărsare de daruri cerești pentru suflet, ca o pregustare a vieții veșnice, și mă întorc mereu plină de nădejde, cu mai multă râvnă și pace lăuntrică. Acest pelerinaj, deși scurt, a fost dublat de personalitatea vie a părintelui Teofil, și de bogățiile peisajelor de toamnă, de aceea roadele sufletești au fost cu atât mai îmbelșugate.

Și am revenit în București cu un gând al Sfântului Maxim Mărturisitorul care ne-a fost transmis la predica de duminică:

”Cel ce a dobândit iubirea de oameni după desființarea desăvârșită a iubirii de sine, primește darurile vindecărilor”.

*

Iustina Matei (București):

”Mănăstirea Oașa m-a primit cu foarte multă căldură și dragoste. Am ales să merg pentru prima dată deoarece știu că Părintelui Teofil i-a fost foarte dragă. Este un loc plin de viață cu tineri care împărtășesc aceleași trăiri, un loc care te smerește prin ascultări și îți dă aripi.

Parastasul Părintelui Teofil la care am participat a fost plin de bucurie și ne-a umplut sufletul de lumină. Chiar dacă Părintele a plecat la Domnul, el continuă să lucreze aici. Tinerii continuă să se întâlnească la mănăstire, fiind legați de credință și tradiție.

Drumul poate fi foarte anevoios, dar chiar și experiența drumului te smerește și te întărește. Părintele Teofil ne-a adunat pe toți la Oașa, unde pășim pe calea duhovnicească. Este o experiență care mi-a deschis ochii, sufletul și inima și simt că toți aparținem acelui loc.”

*

Gheorghe Marina (București):

”Din copilărie preluăm modele comportamentale de la părinții sau bunicii noștri, care mai apoi, într-o măsură mai mare sau mai mică, ne definesc propria formă de manifestare, iar vorba românească ”Mărul nu pică departe de tulpină”, își are probabil originea în acest proces firesc al trăirii noastre.

Pentru un creștin trăitor, modelele desăvârșite sunt cu siguranță Domnul Hristos și Maica

Domnului. Astfel, suntem în totalitate responsabili pentru faptele noastre și vom da raspuns

atât pentru ce am făcut, dar mai ales pentru consecințele în timp al faptelor noastre. Părintele Teofil Părăian este o dovadă vie a faptului că, atât oamenii care l-au cunoscut personal, cât și unii dintre cei care au ajuns să-l descopere după trecerea Sfinției Sale în veșnicie, ajung la rândul lor să treacă printr-un proces transformare ziditoare atât personală cât și colectivă.

Odihnă veșnică Părintelui Teofil Părăian, iar nouă ne revine să-l purtăm în gând și rugăciune în urcușul nostru pe scara virtuților.”

*

Anca-Elena Zamfirescu (București)

”Când începi să explorezi tărâmurile credinței ortodoxe, există destule aspecte amare de gustat. Realizezi că nu există doar Dumnezeu, există și răul, și cel mai inconfortabil e să vezi că răul nu e ceva exterior ție, ci e cuibărit și în tine.

Se vorbește despre nevoințele prin care trebuie să treci că să poți să înaintezi, despre a accepta necazurile, pentru că sunt căi de purificare, și despre alte exigențe de îndeplinit, care uneori sunt formulate într-un soi care numai să te îmbie către ele nu o face, care-ți lasă senzația că ai de urcat un drum foarte greu.

Evident că este firesc să se vorbească si despre ce e greu, nu poți să vrei și adevăr și confort, însă uneori e ușor să cazi în deznădejde, să delași și acela e momentul în care dacă te apleci puțin spre învățătura și perspectiva Pr.Teofil, te ridici, pentru că este ca un generator de bucurie, care te face să-ți dorești să înaintezi de dragul a ceea ce ai de câștigat, să nu mai privești doar la mlaștină, ci și la ceea ce e dincolo de ea. Când am văzut prima dată o înregistrare cu Părintele Teofil, am înțeles cum e să trăiești Ortodoxia în mod sangvinic și intens.

Pentru mine, la început de drum, acum cativa ani, a fost un soi de ”influencer” duhovnicesc: m-a motivat să explorez calea lui, pentru felul în care o oglindea.

Nu știu sigur cum erau oamenii înainte, dacă senzația că erau ceva mai optimiști ține de realitate sau nu, însă cert e că în prezent ne confruntăm des cu nori de deznădejde și anemie sufletească. Într-un astfel de peisaj, un om care în ciuda greului pe care l-a avut de dus, în ciuda handicapului său, luminează cu pozitivismul său (și simțirea, nu doar gândirea) cât să perforeze granițele dintre lumi, este un dar.

Un tonic dintr-o altă lume, care radiază în curtea mănăstirii Oașa și în îmbrățișarea Munților din jur.”