Moto: ”Eu cred cu toate puterile mele că mă voi duce în rai. Nu pentru că fac niște fapte bune sau pentru că fac lucruri extraordinare, nu, ci pentru că eu știu cum este Dumnezeu. Și Dumnezeu este iubire. Și dacă Dumnezeu e Tatăl nostru și dacă Dumnezeu este ca tatăl fiului risipitor și mai bun decât tatăl fiului risipitor, păi nu se poate să te respingă Dumnezeu dacă tu vrei să fii cu el. Nu se poate. Eu am conștiința aceasta. Și de aceea nici nu mi-e frică, Doamne ajută! Sunt sigur că o să cad direct în brațele lui Dumnezeu. Pomeniți-mă și pe mine, vă rog. Să fiu măcar cum cred și vorbesc oamenii că sunt.” Arhimandrit Teofil Părăian

Ne despart 13 ani de plecarea la Domnul a Părintelui Teofil Părăian, ani care, deopotrivă, ne sunt Punte, dar ne și adună, în chip negrăit, cu Cerul. Blândul Părinte, blajin dar și ferm, plin de dragoste și luptător monah întru Hristos, ne-a rămas rădăcină adânc înfiptă în ogorul inimilor. Dacă ne întrebăm câți fii și câte fiice duhovnicești a unit Călugărul-prunc cu dreapta credință, răspunsul ne vine dintr-o cu totul altă măsură decât cea a curgerii firești a Timpului. Inimile păstorite de Părintele Teofil s-au adunat și înmulțit în strașnic buchet și după mutarea Sfinției sale în veșnicie. 

Doru, tu ești unul din sufletele care-l păstrează pe Părintele Teofil în suflet, după graiul cu tâlc al poeziei: ” Te port în suflet, ca pe-un vas de preț,/ Ca pe-o comoară-nchisă cu peceți(...)”(Maica Teodosia -Lațcu Zorica). Așadar, să pășim pe această cărare a dorului, a aducerii aminte spre evocare.

Doru Bem: Nu l-am cunoscut personal pe părintele Teofil Părăian, dar îl port în inimă ca și cum l-aș fi cunoscut și am stat de vorbă cu dânsul. Dacă aș stărui mai tare în acest gând, mai că aș putea spune și ce am vorbit în această neîntâlnită întâlnire. Aș fi râs mult, aș fi plâns, m-aș fi bucurat, aș fi fost întărit, aș fi zburat, aș fi fost în anturajul zâmbetului lui Dumnezeu. 🙂 

Prin părintele meu duhovnic am făcut cunoștință cu Domnul Hristos și cu Părintele Teofil Părăian. Cu Domnul Hristos, pentru că părintele duhovnic este cel care te naște întru Domnul și cu Pr Teofil pentru că părintele meu duhovnic este fiul duhovnicesc al părintelui Teofil. Deci părintele Teofil este bunicul meu pe această linie duhovnicească. 

L-am ascultat deseori acolo unde am găsit înregistrări cu dansul, dar mai mult decât atât, simt o apropiere de sfinția sa prin părintele meu. Așa îmi explic eu tresărirea inimii mele când îi ascult vorba plină de bucurie și poezie. Și asta pentru că o regăsesc și la părintele meu care i-a moștenit duhul, bucuria și căldura.

Irina Stroe: Voi aminti acum de un Părinte duhovnic al neamului românesc, mult iubit și de  Părintele nostru Teofil, Părintele Serafim Popescu. Spunea Părintele Teofil: ”Dacă s-ar putea face un om perfect din doi, ar trebui plămădit un om cu mintea Părintelui Arsenie (Boca) și inima Părintelui Serafim. Eu am zis despre mine că sunt cumva între Părintele Arsenie, care-i brusca pe oameni, și Părintele Serafim, care-i mângâia. Eu, dragii mei, sunt și cu bruscarea și cu mângâierea.” 

A fost întrebat Părintele Teofil odată: ”Care e mai importantă: frica de Dumnezeu sau dragostea de Dumnezeu? Dacă ar fi să facem o ierarhie. Părintele: ”Și una și alta, după caz. Frica de Dumnezeu, în înțeles de respect, de sfială, de grija de a nu greși, are importanța ei. Dar la fel și dragostea față de Dumnezeu. Ea are o importanță și mai mare. Ea te susține într-o sferă mai înaltă și te ține în legătură cu Dumnezeu.

Un cuvânt-testament care a rămas ca o pecete în suflet după plecarea Părintelui. Îl întrebau oamenii ce simte în legătură cu ceasul când va fi să plece la Domnul. A răspuns Părintele: ” Eu  cred cu toate puterile mele că mă voi duce în rai. Nu pentru că fac niște fapte bune sau pentru că fac lucruri extraordinare, nu, ci pentru că eu știu cum este Dumnezeu. Și Dumnezeu este iubire. Și dacă Dumnezeu e Tatăl nostru și dacă Dumnezeu este ca tatăl fiului risipitor și mai bun decât tatăl fiului risipitor, păi nu se poate să te respingă Dumnezeu dacă tu vrei să fii cu el. Nu se poate. Eu am conștiința aceasta. Și de aceea nici nu mi-e frică, Doamne ajută! Sunt sigur că o să cad direct în brațele lui Dumnezeu. Pomeniți-mă și pe mine, vă rog. Să fiu măcar cum cred și vorbesc oamenii că sunt.”

Doru Bem: Părintele Teofil trăia într-o șocantă stare de confort lăuntric. Da, șocantă. Nu avea dubii că va moșteni raiul și că după adormire va locui în cămara slavei dumnezeiești. Dar asta pentru că viața sa era curată, inima curățită de patimi și viața dedicată cu totul Domnului. 

El este într-adevăr o figură particulară, judecat de mulți ca un prea bucuros, prea sigur pe propria mântuire, prea îndrăznet, prea încrezător, prea glumeț, prea liber, prea convins de răspunsul Tatălui ceresc la viața sa, prea exagerat în ideea că Dumnezeu ne zâmbește sau că Domnul Hristos a râs în viața Sa pământească. Ce să-i faci? Să-i iei certitudinea credinței sale? Asta-i sfințenia vieții lui, a celui orb bucuros de orbirea sa, a celui prea bucuros de viața sa, a celui încredințat până în măduva duhului că Dumnezeu îi zambește, a celui care înțelege viața ca pe un must de bucurie revărsată de Dumnezeu pentru noi, oamenii. Iar această bucurie curată, trăită întru Domnul, nu este decât semnul prezenței harului Sfântului Duh în inima sa. Îmi amintesc cât de frumos spunea sfinția sa:”Da de ce să nu îi zâmbești lui Dumnezeu? Păi dacă El îți zâmbește, tu să nu-i zâmbești? Nu se poate.”

Părintele Teofil Părăian mărturisea că a avut momente în viață de așa mare bucurie încât credea că va muri, că nu poate duce o asemenea bucurie copleșitoare. Covârșea harul in inima sa. Spunea în chip filocalic ”trebuie să ajungi să te bucuri și de ceea ce nu te bucuri în mod obișnuit”. Nu vorbea deci de o bucurie lipsită de sens, adâncime și dragoste de Dumnezeu. Părintele Teofil a dezvoltat o teologie a zâmbetului lui Dumnezeu care încălzește sufletul oamenilor și îi întărește în drumul crucii spre Dânsul. Postul, asceza, rugăciunea, nevoința, ca mijloace pentru cunoașterea lui Dumnezeu, trebuie să ducă la bucurie. Pr Arsenie Boca spunea că ”Un creștin trist este un creștin cu luminile stinse”.

Domnul Hristos le-a spus ucenicilor Săi: “Acestea vi le spun, ca bucuria Mea să fie întru voi şi ca bucuria voastră să fie deplină” (Ioan 15, 11). Creștinismul este o religie a bucuriei, nu una a depresiei, a tristeții, a durerii. Hristos a învins moartea și neputința, durerea și plăcerea, a călcat în picioare ura și a strivit împărăția vrăjmașului. În toate acestea nu este decât motiv de bucurie. Desigur, orice luptă, orice nevoință spre mai bine are sudoarea ei. Dar asta face parte din firescul urcușului.

Irina Stroe: Trăim timpuri nu foarte ușoare. E adevărat, fiecare veac a venit în istorie cu aripile, dar și cu crucea sa. 

Doru Bem: Da, o lume care își pierde respectul și dragostea de Dumnezeu, pierde totul și câștigă perisabilitatea unei lumi de plastic. Marele Solomon ne spune că ”începutul înțelepciunii este frica de Dumnezeu”, dar pe cine mai interesează acum înțelepciunea? Vorbele de duh se adresează totuși oamenilor care sunt deschiși către viața duhovnicească. Pr Teofil spunea: ”Să te depășești prin credință și să te dăruiești prin iubire”, un cuvânt pe care dânsul l-a aflat de la părintele său duhovnic Serafim Popescu, însă degeaba îi spui acest lucru unui ateu sau unui om cu pâlniile înfundate.

Trebuie măcar să îți dorești Calea și Adevărul, să păstrezi un drum clar. Dacă le amestecăm pe toate și nu păstrăm legea noastră strămoșească, care-i ca o haină țesută perfect pe dimensiunile noastre, atunci împlinim cuvintele lui Anton Pann: „Cel ce-n altă Lege sare niciun Dumnezeu nu are”.

Irina Stroe: Doru, pornind de la poziția Bisericii în societate dar și în istorie, purcedem pe altă cale. În societate, menționez rolul Bisericii în trecutul nostru. Acest neam are o tradiție vie de milenii în care credința și, după creștinare, Biserica, au jucat un rol covârșitor nu doar în comunități restrânse, ci la nivel înalt, de conducere a principatelor, alături de domnitorii noștri. Biserica, armata și  conducătorii mari ai tării noastre au fost într-o comunicare și comuniune permanentă, rămânând izvoare în acest sens. A fost întrebat părintele Teofil la un moment dat: unde crede Sfinția sa că începe bucuria cunoașterii de Dumnezeu pentru micul creștin, în Biserică sau în familie? Și Părintele a răspuns frumos: ”Și într-una și într-alta, dar uneori se întâmplă: nici în familie, nici în biserică, ci în altă parte. Aceasta este o descoperire a Lui Dumnezeu, dar nu este o descoperire care se programează nici de către  om și uneori nici chiar nici de Dumnezeu, acest ceas minunat se petrece într-un moment în care omul are o stare sufletească corespunzătoare cu ceea ce urmează să se producă. O stare de conștiință de Dumnezeu, că Dumnezeu ți se descoperă aidoma ca un răsărit de soare. Atunci când privești un răsărit de soare nu te gândești doar la răsărit, ci la Soarele însuși.”

Spunea Părintele că sunt situații în care copilul devine un îndrumător în familie pentru părinți, educația creștină este una care curge, nu este ceva programat. Alături de PărinteleTeofil, îl avem pe Părintele Arsenie, care, în lucrarea Pravila Albă, ne cuvântă despre ereditate, despre copiii care merită să fie născuți în libertate, o libertate castă a credinței și a curățeniei lăuntrice, dar și despre copiii născuți în lanțuri. Lanțuri ale patimilor, ale rănilor produse de ruperea legământului de suflet cu Dumnezeu de către părinți, lanțuri care depășesc aria celulei familiei și se adâncesc și prelungesc în comunitate, în societate mai apoi. Aceste cuvinte și mărturii aparțin deceniilor trecute, dar sunt adevăruri vii pentru acum-ul nostru. Societate are nevoie de celule sănătoase, iar această celulă este familia. Când instituția familiei este șubredă, se resimte și la nivel social. Cum vezi tu, Doru, condiția micului creștin și a familiei din prisma ta și a viziunii celor doi mari duhovnici ai neamului pe care știu că îi iubești?

Doru Bem: Părintele Teofil punea accent pe familia ortodoxă, pe tradiție, pe neam și unitatea aceasta specifică de credință pe care o găsim bine explicată și structurată la Părintele Dumitru Staniloae. Însă părintele Teofil nu era fixist, nu rămânea încorsetat de prejudecăți și stereotipii, era un spirit viu și liber, un om, care cu ajutorul harului lui Dumnezeu, vedea lucrurile în particularitatea fiecărei persoane, a fiecărei situații în parte. 

În familiile unde se poate păstra tradiția și ethosul românesc este foarte bine, însă și acolo unde românii sunt îndepărtați de acestea și trăiesc mai mult în modernitatea acestei lumi, Dumnezeu nu îi ocolește dacă au inima deschisă. Este interesant faptul că diaspora revine cu sete la tradiție, cu o mai mare sete decât noi cei din țară. Revenirea aceasta la rădăcini, la esența neamului tău, este un câștig pentru fiecare dintre noi, un câștig duhovnicesc. Este adevărat, pe de altă parte, că noi ne-am îndepărtat de tradiția noastră pentru că o perioadă de timp ea a fost abordată formal, malformată în perioada comunistă și scuturată de secularism. Dar am credința că ușor, ușor, o vom redescoperi prin biserică și că poate exista acest parcurs de la biserică la tradiție și de la tradiție la biserică și asta pentru că ambele împart aceeași rădăcină - Hristos.

Da, și eu cred că are o mare importanță educația în viața unui om. La fel cred că este necesar ca un copil să aibă o mamă, un acoperiș deasupra capului, hrana necesară, laptele mamei și grija tatălui, să se poată odihni bine și să ducă o viață sănătoasă. Să învețe mai apoi să se orienteze în lumea aceasta, să învețe carte cât îl duce mintea și să fie bun cât îl duce inima. Să citească, să fie un om informat, să își hrănească mintea cu cele mai bune ”alimente”. Fiecare părinte încearcă acest lucru, cu siguranță. Dar pe lângă trup și minte, omul este înzestrat cu suflet, fără de care nu poate trăi. Este bine să pregătești trupul cu toate cele ale lui, cu mintea, cu rațiunea, cu imaginația, cu memoria…Dar pentru ce sau pentru cine? Trupul este locuit de suflet și nu sufletul de trup. Aici se petrece ceva disproporționat. Sufletul rămâne schilod, olog, anemic, bolnav, gol și lipsit de putere, în timp ce trupul este ca un palat poleit cu aur și pietre prețioase. La ce bun palatul pentru un mort care îl locuiește?

Acest sector al vieții este atribuit Bisericii vii care propovăduiește cuvântul viu al Mântuitorului și care hrănește, adapă, prin tainele Sale, fiecare suflet născut, în creștere și însetat. 

Domnul ne spune clar că nu doar cu pâine se hrănește omul, ci mai ales cu cuvântul plin de viață al lui Dumnezeu și că El însuși este izvorul vieții, izvorul din care te adapi și nu mai însetezi niciodată. Desigur, despre suflet este vorba.  Sufletul trebuie să se maturizeze laolaltă cu fratele său, trupul.  Dacă vârsta biologică spune că am 30 sau 70 de ani, vârsta duhovnicească trebuie să fie și ea cel puțin ca cea a trupului. Acesta ar fi un echilibru la care biserica pune umărul și ei se datorează creșterea noastră lăuntrică, pentru ca, mai apoi, și noi să devenim o cărămidă puternică a bisericii. 

Copilul are nevoie de Hristos, de zâmbetul Lui, de îmbrățișarea Lui, de cuvintele Lui, de duhul Lui, de împărtășirea cu Hristos în toate felurile cu putință. Hristos nu forțează pe nimeni, atunci nici noi să nu ne forțăm copiii ci să îi învățăm cu bucurie, în duhul libertății în Domnul și dragostei Lui, să își hrănească sufletul și să-l pregătească a fi bun sălaș Duhului Sfânt. Bineînțeles, rugăciunea părintelui pentru copilul său trebuie să nu lipsească în nici o  zi, tot așa cum nici pâinea, laptele și mierea nu lipsesc. Nu se roagă el, atunci te rogi tu pentru el; se îndepărtează el, te apropii tu mai tare de Domnul; se răcește el, te înfierbânți tu mai mult cu râvnă pentru puiul tău de om dăruit de Dumnezeu. 

În acest context putem vorbi de o educație a sufletului întru Domnul. Profesorul de religie trebuie să se străduiască să aducă informațiile necesare, părintele să se roage pentru copil și să îl învețe ce poate, părintele duhovnic al copilului să îl direcționeze către Domnul și tainele bisericii să ude rădăcinile sufletului spre luminarea chipului si asemănarea cu Dumnezeu. Așa poate crește un pui de om, din vlăstar firav, abia născut, într-un stejar de toată frumusețea. Dacă semințele sunt puse cu grijă și atenție, copilul, chiar dacă va rătăci în viață o peioadă, va ști unde să se întoarcă. Credeți ca parabola cu fiul risipitor este spusă degeaba chiar de insuși Dumnezeu? Sfinții părinți pun accent pe aceste lucruri pentru că ele sunt esența vieții. 

Basmele spun și ele același lucru. Doamne, ce basme avem noi, românii, câtă profunzime…O minte în formare în care se oglindesc tainele bisericii, pricepe, la nivel emoțional, mult mai în adâncime și sens parabolele și tâlcul basmelor, față de o alta căreia lumea lui Dumnezeu îi este străină.

Dar toate aceste nu se răsfrâng doar asupra lumii lăuntrice ci și în planul social al vieții. Pe de altă parte, dacă un copil începe să fie învățat cu postul după vârsta de 7 ani, în limitele firescului său, acestuia i se implementează și un exercițiu al stăpânirii de sine, al poftelor. Iar, dacă în viitorul său se va întâlni cu marea problemă a dependențelor, de orice gen, atunci poate avea un sector al minții și o putere a sufletului la care poate apela cu mai mare ușurință.  Cultivarea acestei vieți construite pe piatra Harului și cuvântului lui Dumnezeu contribuie la unificarea puterilor sufletești, la o minte luminată, o inimă mai bună și nu în ultimul rând la formarea unui om bun și a unui cetățean de cinste al cetății. Iată ce uriaș rol are biserica, părintele și școala în formarea unui copil. Dar totul începe de acasă!

Să nu uităm: ” Lăsați copiii să vină la Mine!”

Irina Stroe: Mă întorc la un cuvânt al Părintelui Teofil: ”După experiența pe care o am, am ajuns la concluzia că teologia îți dă numai informații, nu și convingeri. Părintele Arsenie spunea că cea mai lungă cale este cea care duce de la ureche la inimă. Deci de la informație la convingere. Mai zicea părintele că teologie pot studia și păgânii și că adevărata teologie nu se învață din cărți, ci din viața trăită după voia lui Dumnezeu. Părintele Serafim mi-a spus odată, cu ocazia unei spovedanii, un cuvânt scurt, dar puternic, un cuvânt de ordine, aș putea spune: să te depășești și să te dăruiești. Nu mi-a dat nicio explicație. Și m-am gândit eu singur că ar fi vorba despre depășirea prin credință și dăruirea prin iubire.” Cum percepi tu, Doru, ca suflet, dar și ca teolog, această mărturie a Părintelui?

Doru Bem: Părintele Teofil avea o luciditate remarcabilă, poate că era o compensare a faptului că era orb, un minus deosebit aduce plusuri remarcabile. 

Nu, nu era un naiv, un visător lipsit de pământul de sub picioare, un inconștient. Dimpotrivă. 

Acest om știa volume de poezie, de literatură, cărți teologice, vieți ale sfinților, slujbele, tipicurile, etc, pe dinafară! Dar avea și o deschidere și o dragoste către oameni pusă cu totul pe altarul iubirii. Da, era bucuros dar și sever dacă era cazul, mieros și tăios pe alocuri, cunoștea și poezie dar teologie mai ales! Punea accentul în chip deosebit de serios pe spovedanie, rugăciune, post, cititul Sfintei Scripturi și prezența la Biserică. Fără acestea mergi niciunde. 

Părintele Teofil a avut o viață cu adevărat sfântă. A făcut din lipsa vederii, din această neputință grea, o punte peste lume, prin lume, spre Dumnezeu. Lipsa vederii a fost un rost de aripi pentru el. Dumnezeu l-a păstrat cu inima curată prin neputința aceasta, inima lui era un loc bineplăcut Domnului. Viața dânsului este un exemplu pentru noi, cei cu ochii larg deschiși spre duhul și tentațiile lumii acesteia, prin care lesne putem înțelege că tot ceea ce intră în minte prin prisma vederii, ne formează lăuntric sau ne deformează lăuntric. Părintele Teofil ne spune așa: ”Ceea ce faci, te face”. 

Nu e puțin lucru și neînsemnat faptul că Dumnezeu a ales un om fără vedere  să îi pună pe calea vederii duhovnicești pe mii, zeci de mii de oameni…Să arate lumii că o mare neputință, dacă este acceptată ca lucrare a lui Dumnezeu spre mântuire, poate deveni combustibil pentru o viață sfântă.

Ardealul are trei mari făclii: Pr Arsenie Boca, Pr Teofil Părăian și Pr Serafim Popescu. Cu aceștia trei Ardealul s-a trezit la viață iar România a luat foc de la Prislop, după cum însuși părintele Arsenie Boca a profețit.

Sus Inimile!

”Și cu zâmbetul feței Tale l-ai umplut de bucurie!” 

Psalmul 20