„Tezele din iulie”, introduse de Ceaușescu după vizita la Phenian, au pus capăt celei mai tihnite perioade a comunismului românesc. O evocare de Dan Ciachir.

Atunci când regimul comunist s-a hotărât să înfiinţeze un săptămânal literar, ideologii săi nu şi-au bătut capul să-i găsească un titlu, întrebând doar cum se numea publicaţia cu acel profil de la Moscova, „Literaturnaia Gazeta”. Au tradus denumirea şi aşa a început să apară la Bucureşti, în martie 1954, „Gazeta literară”. Director era Zaharia Stancu, cumulând funcţia cu aceea de director al Teatrului Naţional. În toamna anului 1955, la o consfătuire a conducerii Uniunii Scriitorilor, unde Gheorghe Apostol reprezenta partidul, Zaharia Stancu i s-a plâns acestuia că, deşi „Gazeta literară” are un tiraj de 23.000 de exemplare şi este apreciată de cititori, revista duce lipsă de un sediu corespunzător.

Peste câteva luni i se repartiza etajul imobilului de pe bulevardul Ana Ipătescu 15, clădire care îi aparţinuse lui Edgar Auschnitt, fratele industriaşului, deopotrivă cu mobila din cabinetul directorial: birou lung de aproape patru metri, negru ca abanosul, dintr-un lemn de esenţă tare, sculptat, acoperit cu un cristal gros de două degete, cu un jilţ de aceeaşi culoare, împodobit cu dalta, o masă de consiliu înconjurată de scaune... Încăperea avea uşi capitonate, altă pereche de uşi, care despărţea ferestrele, dând într-un balcon de fier forjat, cu vedere spre castanii din mijlocul bulevardului. Perdele lungi cu draperii pluşate, dense ca o cortină, stăvileau vuietul străzii şi – vara – căldura de afară.

Din octombrie 1968 apărea, în locul „Gazetei literare” de opt pagini, „România literară”, o revistă cu 32 de pagini frumos ilustrată, machetată modern, unde peste câteva luni, în rubrica sa Breviar, Şerban Cioculescu purta o polemică sub formă de dialog epistolar cu un medic psihiatru despre autismul lui Eminescu, într-un limbaj curtenitor, chiar ceremonios, preopinenţii adresându-se unul altuia cu domnule. Constantin Noica deţinea, la rândul său, o rubrică săptămânală în „România literară” în care tipărea fragmente dintr-un manuscris care constituise un cap de acuzare într-un faimos proces din 1959 soldat cu condamnarea sa la ani grei de închisoare...

Două pagini de revistă intitulate „Ce e nou în literatura...” erau alocate traducerilor, îngrijite de poeţii Leonid Dimov şi Marcel Mihalaş, redactori la secţia Externe. Generozitatea lor a făcut să-mi dea să alcătuiesc acele pagini într-un număr din iunie 1971 consacrat Luxemburgului.

Pe atunci, poezia, inclusiv traducerile, era foarte bine plătită de reviste şi edituri. La curent cu tarifele, am ales anume poezii cât mai scurte, ştiind că o poezie de câteva versuri era remunerată la fel cu una de 40 de versuri; abia de la acest număr suma se dubla. O bucată de proză scurtă, textul unui interviu, succinta prezentare a fiecărui poet, numită châpeau în limbajul redacţional, sporeau numărul banilor pe care aveam să-i primesc la zece zile după apariţia revistei. Într-o luni de la sfârşitul lui iunie 1971, însoţit de cel mai bun prieten, fost coleg de liceu, aşteptam să se deschidă ghişeul la care se plăteau colaborările la publicaţiile Uniunii Scriitorilor – cealaltă casierie din subsolul Uniunii fiind pentru împrumuturi, ajutoare şi drepturi de autor. Nădăjduiam să primesc 1200-1300 de lei. Înainte să semnez, pe stat, am citit în dreptul numelui meu: 1800 de lei. Era cât un salariu de medic primar!

Urându-i în gând sănătate doamnei Fianu, care stabilea sumele cuvenite colaboratorilor „României literare”, am ieşit cu prietenul meu, oprindu-ne pentru o clipă de reflecţie sub castanii de pe trotuarul Şoselei Kiseleff. Despărţită de zidul care limita la nord curtea Uniunii, exista alta, de câteva ori mai mare, cu gazon, gard viu şi o clădire de două-trei etaje din cărămidă aparentă cu garsoniere şi apartamente construită de Banca Naţională în perioada interbelică, servind iniţial de cămin salariaţilor săi. Funcţiona ca hotel fără firmă pentru oameni de afaceri şi industriaşi străini care preferau să locuiască aici decât la „Athénée Palace”, „Lido” sau „Ambasador”. Pe lângă barul şi restaurantul de la parter, exista pe un petic de peluză, în spate, o grădină cu mese protejate de umbrele viu colorate şi vedere spre liniştita stradă Dăniceni. Mă ispitea gândul să mergem acolo, însă era riscant, fiind vorba de un „local cu circuit închis”, aşa încât am oprit un taxi, cerându-i şoferului să ne ducă la „Bucur”, peste Dâmboviţa acoperită pe atunci cu piatră cubică între Operetă şi Piaţa Unirii (pe spaţiul actualului pod peste râu era un sens giratoriu cu fântână arteziană în mijloc înconjurată de lalele şi gladiole).

În grădină la „Bucur”, câteva femei tinere arborau moda acelei veri: fuste gipsy strânse pe talie, lungi, cu buline negre sau roşii pe fond alb, sugerând nişte gărgăriţe imense. La o masă dublă, lângă a noastră – şapte-opt bărbaţi, unii în costume de culoare închisă, nepotrivite cu vremea destul de călduroasă; unul dintre ei vorbea, căznit, franţuzeşte, ajutându-se cu mâinile, completat de o doamnă, probabil interpreta, care îi ducea discret fraza la capăt sau o reformula. Era un „prânz de afaceri” cu angajaţii unui minister sau ai unei întreprinderi de comerţ exterior şi „parteneri” occidentali.

Am ieşit de la „Bucur” pe la ora 3 după-amiaza. Întrucât rămăsesem singur în Bucureşti, găseam firesc să iau şi masa de seară în oraş, invitându-mi, de asemenea, prietenul. Ne-am întâlnit la ora 7, pornind iar spre Şosea. După un ceas de plimbare intram în curtea restaurantului „Doina”, traversând vasta braserie în aer liber, pentru a ajunge în grădina din latura de miazăzi a localului, cu doar câteva mese, unde era linişte şi răcoare întreţinută de arbori şi de iedera deasă căţărată pe spaliere. I-am cerut chelneriţei cu şorţuleţ apretat impecabil mai întâi hors d’oeuvre, pâine prăjită, o sticlă de Merlot sau de Cabernet, pahare separate pentru apă, apoi friptură de iepure pentru mine şi creier pané pentru amicul meu.

Se aprindeau becurile cu lumină difuză când a sosit platoul oval de alpaca pe care erau aşezate câteva sorturi de mezeluri, sardele, cuburi de unt, felii de Camembert şi de caşcaval Dobrogea ornate cu roşie şi ardei gras... Am despăturit şervetul imaculat de bumbac, aşezându-mi-l pe genunchi şi am început să mănânc cu coatele strâns lipite de corp, aşa cum învăţasem de la domnul Paleologu, care îmi povestise că elevele din pensioane erau obligate să ţină în timpul mesei câte o carte la fiecare subsuoară până ce deprindeau poziţia corectă şi nu le mai scăpau pe jos. Pe la 11.30, după cea de-a doua sau a treia sticlă de vin, am comandat cafele, coniac şi nota. Pe când ne ridicam, la miezul nopţii, lângă ultima dintre mesele rămase ocupate – un bărbat cu chelie însoţit de o femeie – apăruseră ca din pământ un viorist şi un acordeonist. Auzeam în urma noastră, sotto voce:

„Ce frumoasă este viaţa,

Când te-apucă dimineaţa,

Dimineaţa la Şosea

Cu nevasta altuia...”.

Pe Kiseleff era răcoare, treceau automobile şi se plimbau câteva perechi. Ezitam dacă să fac semn unui taxi sau să continuăm mersul pe jos măcar până în Piaţa Romană, când o Volgă a încetinit şi a oprit lângă noi. Radioul din maşină era deschis; se transmitea programul de café-concert dintre miezul nopţii şi ora 1 dimineaţa – cânta Grigoraş Dinicu. L-am rugat pe şofer să mărească puţin volumul, iar după ce am intrat pe Calea Victoriei – să facă la stânga pe lângă Teatrul de Revistă şi să oprească în colţul străzii, fără a închide însă aparatul de taxat. Am mai rămas vreo 20 de minute în maşină, fumând şi ascultând muzică, întrebându-mă dacă să intrăm sau nu şi în grădina restaurantului Casei Scriitorilor aflată la doi paşi. Petrecusem ziua plăcut, Bucureştiul era un oraş frumos, iar viaţa putea fi agreabilă. Nu bănuiam, aşa cum nu putea bănui nimeni, că peste câteva zile avea să se producă din senin un fenomen funest: începutul noii glaciaţiuni (formula lui Petru Dumitriu). Nimic nu-i sugera apropierea. Resortul care l-a declanşat s-a numit „Tezele din iulie”, cu sinonimul „Mica revoluţie culturală”.