La 137 de ani de la nașterea lui Octavian Goga, vă propunem un portret curățat de tușele propagandistice, o privire scurtă, tăioasă, proiectată dincolo de reperele uzate din manualele școlare. Concret, un Octavian Goga adevărat, cu toate rănile și decorațiile la vedere.

Pe 1 aprilie 1881 s-a născut la Rășinari, în familia unui preot cu rădăcini aromâne, Octavian Goga: cel mai important poet mesianic al Ardealului antebelic, dar și unul dintre cei mai dezastruoși politicieni din România anilor ‘30 (printr-o ironie a Istoriei, a dat tonul și începutului, și sfîrșitului României Mari interbelice).

Student la Budapesta, apoi la Berlin, afiliat societății Astra și cercurilor unioniste, fondator, la Budapesta, al revistei militante Luceafărul (1902), membru influent al Partidului Național Român, Octavian Goga a fost arestat în două rînduri pentru militantism pro-românesc de autoritățile austro-ungare (în închisoarea de la Szeged e vizitat și de Caragiale, puțin înaintea morții acestuia); în contrapartidă, va fi susținut din România, fiind ales membru al Academiei în 1914”. Odată trase primele linii, Paul Cernat, reputat critic literar, ne introduce în universul liric marca Octavian Goga.

Susținut de Iorga și Maiorescu

„Perioada 1900-1910 marchează și vîrful activității sale poetice. Debutează editorial cu volumul Poezii (1905), susținut nu doar de Iorga, ci și de Maiorescu (care-și nuanțează prin el ideile despre poezia patriotică) sau Lovinescu, care-l plasează în prima linie valorică a tradiționalismului nostru sămănătorist, varianta mesianic-ardeleană.

Ecourile eminesciene - colorate de melodicitatea poeziei romantice maghiare: Octavian Goga a fost bun prieten cu Ady Endre, din care a și tradus - imprimă o notă elegiacă acestei monografii post-idilice a colectivității românești rurale, «fără țară», populate cu «icoane» de personaje martirizate. Categoriile negativității moderne: absența, suferința, jalea îi vor face pe unii critici, în frunte cu George Călinescu, să falseze considerîndu-i poezia „pură”. Ele se regăsesc și în al doilea volum (Ne cheamă pămîntul, 1909). Involuția poetică se simte în culegerile Din umbra zidurilor (1913), Cîntece fără țară (1916) ș.a., cu vagi ecouri simboliste și de sentimentalism heinean”, apreciază Paul Cernat

Voluntar în Marele Război

Activitatea literară a lui Goga s-a împletit strâns cu cea politică. „În Primul Război Mondial se înrolează voluntar pe front, face parte din prima linie a cercurilor pro-Antanta, iar în refugiul de la Iași face parte din comitetul românilor emigrați din Imperiul austro-ungar și din conducerea propagandei antantiste. După încheierea Păcii de la Buftea a jucat un rol important în Consiliul Național Român pe linia unirii Transilvaniei cu România.

S-a manifestat și ca publicist ardent la gazetele Țara noastră și Tribuna, adunîndu-și articolele pasionate în volumele O seamă de cuvinte (1908), Însemnările unui trecător. Crîmpeie din zbuciumările de la noi (1911), Strigăte în pustiu. Cuvinte din Ardeal într-o țară neutrală (1915)”, menționează criticul Paul Cernat

Lider incapabil, lasă cale liberă dictaturii lui Carol al II-lea

„Profetul liric și militantul unionist se degradează în contact cu noile realități politice; devine ministru de Interne în cabinetul Averescu, fondator, apoi, al Partidului Național Agrar, vicepreședinte al Academiei, mason eretic ș.a. Filonul poetic se stinge, iar piesele de teatru (Meșterul Manole, 1928, recidivă tîrzie după satira antebelică Domnul notar, 1914) nu conving prea mult”, relevă Paul Cernat.

44 de zile în fruntea guvernului

Aventura lui Goga pe scena politicii curge spre eșec: „În anii ’20, își adună din nou articolele în volume: notoriul Mustul care fierbe (1927, plin de bufeuri xenofobe și antisemite) și evocările de personalități istorice și literare din Precursori (1930). Eșuarea la extrema dreaptă (un „naționalism integral” violent antidemocrat, pro-fascist și pro-nazist) are loc prin fuziunea noului său partid cu cel al liderului antisemit A.C. Cuza (formînd Partidul Național Creștin) și atinge paroxismul cînd, la alegerile din 1937, liberalii ratează pragul primei electorale, legionarii cîștigă 15%, iar gogo-cuziștii – 9,5%, Carol II însărcinîndu-l pe Goga să formeze noul cabinet. Incapabil de guvernare, demisionează după 44 de zile lăsînd cale liberă dictaturii regale și primului partid unic autohton, Frontul Renașterii Naționale”.

 

Căsătorit cu „privighetoarea” lui Hitler

Viața privată a lui Octavian Goga poate constitui tema unui roman: „Căsătoria din 1921 cu soprana Veturia Triteanu/Mureșan, amor juvenil oficializat tîrziu, după divorțurile ambilor, a fost făcută responsabilă, în investigațiile nepotului-scriitor Mircea Goga (profesor la Sorbona), de influențarea unchiului (fostă doamnă de onoare a reginei Carmen Sylva, promovată de George Enescu și de fiul lui Wagner la Bayeruth, Veturia a devenit „privighetoarea” și traducătoarea autorizată a lui Hitler, apropiată și de Ion Antonescu, bănuită de afilieri secrete multiple).

Racolată de sovietici (și ca fostă nașă de cununie a lui Petru Groza), a căzut în picioare după 1945, îngrijindu-se (pînă la moartea sa din 1979) de gestionarea casei memoriale - devenită, prin intervenția lui Maurer și C. Daicoviciu, muzeu & mausoleu - a soțului”, precizează Paul Cernat.

Moartea la castel

Octavian Goga sfârșește la doar 57 de ani. „Moare pe 7 mai 1938 din cauza unui accident vascular cerebral la castelul său de la Ciucea, construit de socrul lui Ady Endre. Carol II i-a organizat funeralii naționale imediat după 10 mai. Tonul recuperării poetului în anii regimului comunist va fi dat de Mihai Beniuc, o dată cu recuperarea profetismului național-unionist. O mică revelație postdecembristă a constituit-o jurnalul său intim și politic, scris cu nerv portretistic”, notează, în încheiere, Paul Cernat.