Biserica a avut rolul hotărâtor în revenirea triumfală în țară a Regelui Mihai de Paștile lui 1992. O evocare de Dan Ciachir.

Pe 25 decembrie 1990, în prima zi de Crăciun, Regele Mihai I a încercat să facă o vizită în România – cea dintâi de după abdicarea silită din 30 decembrie 1947. A sosit, seara, cu avionul, pe Aeroportul Otopeni, de unde a plecat spre Curtea de Argeș pentru a se reculege la mormintele înaintașilor săi. A fost însă întors din drum cu forța de pe Autostrada București – Pitești. Tentativele ulterioare de a-și revedea țara au eșuat, până în aprilie 1992, când Arhiepiscopul Pimen al Sucevei și Rădăuților l-a poftit să prăznuiască Paștile la Mânăstirea Putna.

Începusem să colaborez la BBC în octombrie 1990, iar din 1991 făceam regulat comentarii pe teme bisericești. Unul dintre redactori m-a întrebat dacă aș vrea să merg pe 26 aprilie, când Regele sosea acolo, la Putna. Cu toată admirația mea pentru monarhie – am răspuns –, preferam să petrec Săptămâna Mare și Învierea în București; eram publicist, totodată, lipsit de mobilitatea ziariștilor. M-am oferit să vorbesc cu ÎPS Pimen, rugându-l să dea o declarație BBC-ului. Apreciasem public propunerea sa ca statul să retrocedeze Bisericii toate proprietățile confiscate de regimul comunist, astfel încât aceasta să poată plăti salariile clericilor din fonduri proprii. În cele din urmă, mi-a telefonat directorul Secției Române a BBC-ului, Cristian Mititelu, rugându-mă să-l însoțesc la Putna. Nu puteam refuza, iar la întoarcere i-am mulțumit pentru prilejul oferit.

Cristian Mititelu a sosit de la Londra cu avionul în Vinerea Mare și în după-amiaza aceleiași zile am plecat împreună spre Piatra Neamț într-un Mercedes închiriat, cu șofer. Îmi ceruse, dacă era posibil, să ne oprim noaptea la o mânăstire din Moldova, continuând drumul a doua zi. Așa încât, seara târziu, după ce se sfârșise slujba Prohodului, am ajuns la Mânăstirea Bistrița, unde Părintele Ciprian, starețul, ne aștepta.

A doua zi am ajuns la Aeroportul Salcia de lângă Suceava, înainte de prânz, când micul avion purtând însemnele Elveției aterizase de câteva minute. Din șoseaua principală până la aeroport întâlnisem baraje, echipaje de poliție, automobile oprite, mii de oameni înșiruiți de-a lungul drumului... Aspectul și atitudinea lui Cristian Mititelu au făcut să trecem de numeroasele controale și opreliști, arborând și eu la buzunarul hainei un ecuson BBC de felul celor purtate de angajații de la sediul Bush House din Londra. Coborând din mașină, am recunoscut-o pe Doina Cornea. Plângea, întrucât nu era lăsată să intre în aeroport, unde noi am pătruns cu ușurință. Clădirea era aproape pustie. L-am recunoscut, așezat pe un scaun, pe tânărul paroh al Bisericii armene din Suceava, mărginindu-mă să-l salut din mers pentru a ține pasul cu Cristian Mititelu. Oprindu-mă brusc odată cu el, am rămas uimit văzând, la doi metri, un bărbat foarte înalt, impozant, îmbrăcat într-un costum gri croit impecabil. Regele! În secundele următoare, a apărut un vameș în uniformă întinzându-i respectuos pașaportul vizat și conducându-l spre o ieșire. Prin geamul larg al clădirii aeroportului l-am văzut apoi pe Rege urcându-se prin portiera din spate într-un Mercedes 500 cafeniu, alături de Arhiepiscopul Pimen.

Când am ajuns la Putna, Regele tocmai ieșea din biserica mânăstirii, unde fusese întâmpinat cu Crucea și cu Evanghelia, așa cum se cuvenea. Îl însoțeau principesa Anna de Boubon-Parma, principesa Margareta, secretarul Casei Regale, istoricul M. Brâncoveanu... În curtea mânăstirii și în incinta ei se strânseseră câteva sute de oameni, între care un țăran bătrân, îmbrăcat în costum popular bucovinean şi ținând în mână un portret oficial al Regelui Mihai I salvat, poate, de cel care îl agita. Arhiepiscopul Pimen își scosese engolpionul de la gât și își pusese o reverendă uzată, părând un călugăr anonim, spre a evita abordările. Când a ajuns în dreptul meu, m-a îmbrățișat, întrebându-mă cu cine am venit, iar după răspuns spunându-mi: „Vă rog să veniți amândoi la masă cu Majestățile Lor; o să-l trimit pe secretarul meu să va aducă”.

Masa de prânz, așternută la stăreție, a început la ora 14.30. S-au servit 29 de feluri de mâncare de post. De două ori, Regele a trebuit să se ridice și să iasă în pridvorul stăreției spre a răspunde aclamațiilor. Pe la asfințit am plecat spre locuința unui cantonier silvic, unde aveam să dormim după întoarcerea de la slujba de Înviere, trecând mai întâi pe la oficiul poștal al comunei Putna, de unde Cristian Mititelu a transmis o corespondență la Londra. Se înnoptase atunci când am revenit la mânăstire. Parcarea era plină de mașini și continuau să sosească ziariști. La ora 20, Regele a ținut o conferință de presă în sala centrală a stăreției.

Arhiepiscopul Pimen a început slujba de Înviere după rânduială, la ora 23, iar la miezul nopții a ieșit din biserică, în fruntea soborului, cu o făclie aprinsă în mână, spunând: „Veniți și luați lumină!”, moment în care mulțimea a strigat: „Trăiască Regele!”. „Și pe Hristos l-au uitat!”, a rostit unul dintre închinători, destul de tare, un reproș cât se poate de întemeiat, după care a răsunat în aer din sute de piepturi cântarea cuvenită: „Hristos a înviat din morți cu moartea pre moarte călcând și celor din morminte viață dăruindu-le”.

Am plecat după un ceas la cantonul unde aveam să dormim, deși aș fi stat până la sfârșitul Liturghiei, așa cum au făcut gazdele noastre. Era o familie de creștini autentici, cu trei copii, care ținuseră tot postul și stătuseră la biserică până la patru dimineața, la întoarcere așezându-se la masa la care ne-au poftit și pe noi. După un somn de câteva ore, am plecat spre Curtea de Argeș, unde Regele avea să vină a doua zi de Paști, oprindu-ne la un hotel din Poiana Brașov. Acolo am aflat că în acea primă zi de Paști, în care, însoțit de suită, Regele sosise cu avionul la București, sute de mii de oameni ieșiseră pe străzile orașului să-l aclame. Mai întâi luase parte la slujba Vecerniei („Învierea mică”) de la Biserica Sfântul Gheorghe Nou, unde Patriarhul Teoctist îl trimisese pe episcopul-vicar patriarhal Teofan să slujească. În aceeași zi, Patriarhul îl poftise pe Rege la prânz, împreună cu suita, însă invitația nu a fost onorată întrucât cineva i-ar fi șoptit monarhului că la masă urma să ia parte și Ion Iliescu. În realitate, Regele a evitat invitația întrucât i se spusese că Patriarhul e „compromis”, zvonul cu Iliescu fiind un pretext. Cinci ani mai târziu, în 1997, Regele, împreună cu Principesa Ana, lua parte la o Liturghie slujită de Patriarhul Teoctist, acesta pomenindu-l ca suveran de drept („Mai întâi, pomenește, Doamne, pe Majestatea Sa Regele Mihai I și pe Doamna Sa Ana”) după Prefacere.

A doua zi de Paști, 27 aprilie 1992, am ajuns la Curtea de Argeș împreună cu Cristian Mititelu la câteva minute după începerea Liturghiei. Vasta curte a mânăstirii era înțesată de câteva mii de oameni, alții erau strânși de-a lungul drumului și dincolo de Fântâna lui Manole ori spre șoseaua spre Albota... Am pătruns în biserica mânăstirii unde nu erau mai mult de 40-50 de persoane. Fusese trimis și aici, întrucât episcopul locului, Calinic, lipsea, plecat la românii din Albania, să slujească ÎPS Nifon, celălalt episcop-vicar patriarhal. Liturghia începuse, era freamăt în biserică, zgomot, mulți ziariști, mi-am făcut păcate dând lămuriri unei redactoare a Televiziunii daneze și alteia de la TVR... Sosind, Regele a fost întâmpinat de episcop și condus în Sfântul Altar, unde a intrat prin Ușile Împărătești. Am avut șansa să fiu martorul unei scene istorice, Regele Mihai fiind ultimul monarh învestit cu acest privilegiu datând din vremea împăraților bizantini, considerați „episcopi auxiliari” sau „episcopi ai treburilor din afară”. Celelalte două privilegii de aceeași natură fiind luarea Sfintei Împărtășanii cu propria mână (de care, din smerenie, Regele Mihai I nu a uzat niciodată) și înmânarea cârjei arhiereilor aleși. Cu numai opt zile înainte de abdicare, învestise doi mitropoliți (unul dintre ei fiind viitorul Patriarh Justinian) și un arhiepiscop.

Văzându-l pe Rege că iese, tot prin Ușile Împărătești, din Altar, m-am dus în pronaos, lângă mormintele lui Carol I și Reginei Elisabeta, de care monarhul s-a apropiat urmat de micul nepot, prințul Nicolae, în vârstă de șapte ani, îmbrăcat în costum, cu cravată, ținând cu amândouă mâinile o lumânare mai înaltă ca el.