Eram copil de şase-şapte ani şi mă aflam pentru o săptămână sau două în vacanţă la una dintre surorile mamei care era medic de circumscripţie la Maglavit. Îşi alesese la repartiţie această comună, devenită faimoasă prin Petrache Lupu, pentru a fi aproape de bunicii mei care locuiau tot într-un sat din Dolj, la o distanţă de 20 sau 30 de kilometri. Magla­vitul era o comună mare, cu câteva mii de suflete, iar dispensarul fusese instalat în casa naţionalizată a unui moşier, Vintilă. Avea baie, nenumărate dependinţe, grădină cu flori şi un chioşc de vară. Cam la două zile, după ce sfârşea consultaţiile, mătuşa mea îmi punea în mână un pui de găină şi un cuţit cu care trebuia să ies în uliţă şi să opresc primul bărbat ieşit în cale, spunându-i: „M-a trimis domnişoara doctor ca să-mi tai puiul ăsta!”. Îmi îndeplineam însărcinarea fără nicio greutate, ajutat de „tonul” meu şi de îmbrăcămintea de copil de oraş. Apoi mă reîntorceam din şosea, printre cele câteva femei pe care le găseam aşezate pe cele două bănci de la poartă, cu găina într-o mână şi cu capul acesteia şi cuţitul mânjit de sânge într-alta. Într-una din zile am ieşit ca de obicei în uliţă şi, trecând printre femeile aşezate pe bănci, am văzut apropiindu-se un om ca la 50 de ani, adică bătrân, în evaluarea mea de copil, îmbrăcat la fel ca şi ceilalţi ţărani: în pantaloni groşi de dimie, surtuc şi încălţat cu opinci; un bărbat blajin care s-a oprit imediat ce m-am postat în faţa lui.

În timp ce mă pregăteam să rostesc cuvintele pe care ajunsesem să le spun ca pe o poezie, am simţit cum mi-au fost smulse din mâini găina şi cuţitul. Săriseră femeile aşezate pe bancă la poartă, vociferând: „E Sfântul! Sfântul! Cum să taie Sfântul păsări, măi copile!?…”.

Omul pe care-l oprisem se uita la mine cu căldură şi bună­tate. Nu părea contrariat şi niciun fel de reproş nu se citea pe chipul lui. Apoi a pornit mai departe cu acelaşi umblet liniştit.

Abia când am reintrat în dispensar am înţeles „gafa” pe care o comisesem: îl oprisem pe însuşi Petrache Lupu, a cărui privire liniştită şi limpede mi-a rămas întipărită în minte până în ziua de azi.

 

*

Înalt, masiv, falnic, cu o barbă moale şi bogată de eremit, V.G. Paleolog m-a îmbrăţişat cu generozitate în toamna lui 1976, pe peronul Gării de Nord. La 88 de ani, pe lângă vitalitate, emana o prospeţime, o „bună mireasmă”, cum se spune despre sfinţi, greu de uitat. Mi-a spus câteva cuvinte în italiană (soţia îi era, de altfel, italiancă) şi pronunţia îi era de-a dreptul muzicală…

Cu câteva luni înainte, printr-un văr din Craiova, care îi trecea pragul, am obţinut să-mi răspundă la întrebările unui interviu apărut, cu trunchierile de rigoare, într-o revistă literară din provincie. Aflând că mă interesează Milarepa, mi-a mijlocit lectura misticului tibetan în ediţia franceză a lui Jacques Bacot din 1925. Am mers pentru aceasta în apartamentul fiului său, Tretie, aflat în blocul Scriitorilor de pe strada Apolodor.

Acum mergeam de-a lungul trenului care tocmai sosise, pe peron, lângă cel dintâi şi cel mai important exeget român al lui Brâncuşi. Venise în Capitală tot pentru Brâncuşi – un colocviu sau o conferinţă. Mă izbea masivitatea lui, care, corelată cu barba şi cu paltonul lung ca o dulamă călugărească, te trimitea lesne la analogii cu Tolstoi şi cu Gala Galaction. Îmi adusese o carte a sa, apărută în anii ’40, despre compozitorul de avangardă Erik Satie. Ne-am despărţit cu câţiva metri înainte de ieşirea din gară, privindu-l cum se pierde în vălmăşagul Bucureştilor…

 

*

La începutul anilor ’70 l-am cunoscut pe poetul Paul Ema­nuel, licenţiat în Teologie, apoi bursier al Vaticanului, care a rămas mai târziu în străinătate, ca preot într-o parohie din diaspora, unde s-a şi prăpădit, încă tânăr, pe la mijlocul deceniului al nouălea din secolul trecut. Era un om cultivat, rasat, dar şi afectat până la preţiozitate, ucenic al lui A.E. Baconsky. M-am oferit să-i împrumut un exemplar din Il Canzoniere al lui Umberto Saba şi câteva numere din „Il Giornale dei Poeti”, o revistă care apărea la Roma. Mi-a dat întâlnire în braseria hotelului „Athénée Palace”, unde a cerut un ceai, consumaţie care putea părea firească într-un restaurant din Londra, mai ales că era iarnă, dar trecea drept excentrică într-un local din Bucureşti. Nici nu aveau aşa ceva. S-a mulţumit cu o cafea. După o jumătate de oră de conversaţie, când am ieşit afară, pe trotuarul din faţa grădinii Ateneului, ne-am încrucişat cu men­to­rul său. Era prima oară – şi ultima – când îl vedeam pe A.E. Baconsky. I-am fost prezentat „un student”. Nu l-aş fi recunoscut, pentru că nu mi-l închipuiam mijlociu de statură. Nici mare eleganţă vestimentară nu desluşeam în acest domn aferat şi uşor obosit, cu părul grizonant, tuns scurt, îmbrăcat într-un balon­zaid alb căruia i se spunea prescurtat balon. Mi-a plăcut însă aerul său distant şi sastisit, ca şi ezitarea cu care mi-a întins mâna. Paul Emanuel i-a arătat teancul de reviste pe care i-l adusesem, iar Baconsky, uitân­du-se în treacăt peste una dintre ele, n-a spus decât: „A! Revista acelei cucoane, Edvige Pesce Gorini… O amatoare”. Şi diagnosticul era corect. Apoi, cei doi au mai schimbat câteva cuvinte în timp ce eu înregistram cele trei nuanţe de alb: a zăpezii de pe trotuar, a părului scurt al poetului şi a balonzaidului său care trebuie să fi fost căptuşit pe dedesubt, întrucât era iarnă.

 

*

Tot pe la începutul anilor ’70 îl vizitam pe un pictor care îşi avea atelierul pe strada Eforie. De pe terasa camerei mele îi vedeam ferestrele luminate. Seara avea mai întotdeauna musafiri. Pictorul era şi profesor de machiaj la IATC. O dată, după ce am bătut la uşă, când să intru, l-am văzut aşezat într-un fotoliu pe Toma Caragiu. Am bâlbâit un „Iertaţi-mă!” şi m-am retras. Altă dată, tot seara, am găsit în atelier o întreagă clasă de actorie şi pe profesorul acesteia, Octavian Cotescu. Se sărbătorea onomastica sau ziua de naştere a unuia dintre studenţi – tineri de o vârstă cu mine – şi am fost poftit să rămân. Din clasa aceea făcea parte şi Horaţiu Mălăele, pe care l-am auzit atunci cântând cu patos comic „Şi-am avut o măicuşoară…”.

Petrecerea era decentă şi frumoasă, cu sticle de vin bun, sendvişuri, cafele şi două cartuşe de ţigări americane, cheltuiala suportând-o – aveam să aflu de la pictor – Octavian Cotescu. Era prima oară când îl întâlneam. Spre deosebire de majoritatea actorilor, nu avea nimic histrionic, nici demonstrativ, iar centrul de greutate al atenţiei nu cădea pe sine, ci pe studentul sărbătorit. Aflat în mijlocul şi nicidecum în centrul ucenicilor săi, avea faţă de aceştia un aer părintesc în sensul bun al cuvântului şi o satisfacţie pe măsură. Nu cred că am mai văzut un actor care să se poarte în viaţa de toate zilele atât de simplu şi de firesc. L-am scrutat câteva ore, convingându-mă că naturaleţea sa era autentică.

 

*

În 1986 mergeam duminica şi de sărbători la Biserica Schitu Măgureanu, aflată în dealul străzii omonime, la limita de nord a Cişmigiului. Îmi amintesc cum, în Vinerea Mare, la Prohodul din acel an, l-am zărit pe profesorul Dinu C. Giurescu. Într-una din duminici, când credincioşii au îngenuncheat pentru a spune Tatăl Nostru, am auzit un glas puternic, apăsat, bărbătesc, rostind cu evlavie cuvintele Rugăciunii domneşti…

Era basul Nicolae Secăreanu, a cărui figură masivă, impunătoare, îmi rămăsese în memorie de când, adolescent, îl văzusem în filmul Răscoala, în rolul bătrânului boier Iuga. Mai târziu îl auzi­sem interpretându-l pe Boris Godunov. Acum, aşezat în genunchi, cu palmele împreunate, scanda cuvintele rugăciunii. A fost una dintre cele mai copleşitoare scene de evlavie la care am asistat.

 

Te-ar putea interesa și: