Primele două personaje din stânga sunt bunica și bunicul pe linie paternă ai soției mele, Domnița Ștefănescu, născută Andreiovici. Se numesc Eugenia Andreiovici, născută Georgescu, și Gheorghe Andreiovici (el este un cunoscut magistrat din Ploiești, respectat de toată lumea). Au o demnitate ireductibilă, nu mi-i închipui votându-l pe Victor Ponta sau uitându-se la Antena 3. Sunt îmbrăcați elegant, fără să facă însă paradă de eleganță. În dreapta, în picioare, stă fratele Eugeniei Andreiovici, Stelian Georgescu, avocat de elită din București (cam așa cum este astăzi Ana Diculescu). Apare și ca personaj într-un roman al lui Cezar Petrescu. Fetița, Margareta Aglaia Andreiovici, este fiica primilor doi și sora tatălui soției mele, Nicolae Andreiovici (care era pe atunci un băiețel; întâmplător nu apare în poză).



Stelian Georgescu era un om cultivat și energic, specie pe cale de dispariție azi, când bărbații sunt fie cultivați și efeminați, fie și energici și ignoranți. A avut două fete remarcabile, căsătorite amândouă cu personalități ale culturii noastre: Ada Geo Medrea, căsătorită cu marele sculptor Cornel Medrea, și Ella Istratty, soția lui Edgar Istratty, faimos cântăreț de operă (bas), unul dintre fondatorii Operei Române.

Le-am cunoscut pe amândouă, înainte de 1989. Erau văduve și locuiau împreună într-o splendidă casă cu grădină de pe strada Puțul de Piatră din București. Vorbeau franțuzește mai bine decât vorbesc unele vedete TV de azi româna. Sculpturile lui Cornel Medrea le cunoșteam și le admirasem de multe ori, în special pe cele de pe malul mării. Ada Geo Medrea („Geo” vine de la „Georgescu”) era ea însăși sculptoriță, atrasă de arta monumentală. Avea un stil sportiv, dezinhibat, de a se purta, astfel încât mi-o închipuiam suindu-se fără efort pe blocurile de granit sau calcar, cu dalta în mână, pentru a le da viață. Ella Istratty era mai romantică. Publicase o carte despre propriul ei soț, Edgar Istratty, și lucra la una despre Dimitrie Cuclin, compozitor, muzicolog, filosof, scriitor și traducător, care, prin anvergura preocupărilor, nu încăpea în rama timpului său. Monografista avea în păstrare și scrierile lui inedite (din care am publicat atunci, cu greu, din cauza circumspecției celor care se ocupau de cenzură, câteva fragmente în revistele culturale).

Rămân de neuitat pentru mine puținele ceasuri pe care le-am petrecut discutând cu cele două doamne, alături de soția mea (care era fiica vărului lor din Ploiești, Nicolae Andreiovici). Când intram în casa lor simțeam că intru întro zonă liberă de comunism (bine că nu știa de ea Ion Iliescu, care ar fi fost în stare să aducă și acolo minerii).

Fotografia datează din 16 mai 1921. Cu numai opt zile în urmă se înființase funestul Partid Comunist Român, care avea să distrugă aproape complet, în complicitate cu forța de ocupație sovietică, civilizația românească. Gheorghe Gheorghiu- Dej avea pe atunci 20 de ani neîmpliniți, iar Nicolae Ceaușescu – 3. Nimeni din lumea bună românească nu știa ce se va întîmpla peste câteva decenii. Oameni activi, încrezători în viitor, cei din protipendadă nu și-ar fi putut închipui că în scurtă vreme vor fi uciși sau întemnițați, că li se vor lua bunurile obținute prin muncă cinstită și că se vor simți indezirabili în propria lor țară. Erau senini și se uitau la aparatul de fotografiat (sau se ocupau de orice altceva, cu aceeași seninătate). Dar ceasul de la bomba cu explozie întârziată, instalată în România cu numai opt zile înainte, deja funcționa, cu un sunet discret, care însă astăzi, când îl reconstitui în imaginație, mi se pare înfricoșător : tictac, tic-tac…