Ca o stranie coincidență, certifi catul de deces al Elenei Stănculescu a fost emis pe 22 decembrie și avea numărul... 1989

Pe 21 decembrie 2003, la ora 7.20, un bărbat sună la poliție și anunță că soția sa s-a omorât. Dă și adresa, din strada Nicolae Caranfil, în spatele Ambasadei Chinei.

Era Victor Atanasie Stănculescu. Audiat de polițiști chiar în acea zi de duminică, generalul a povestit că în seara dinainte, sâmbătă, au stat acasă. La televizor erau dezbateri despre Revoluție. Și-a amintit că, la un moment dat, Elena i-ar fi spus că „este uitat” rolul jucat de el în Decembrie 1989.

Apoi ea s-a dus în dormitor. De aici sunt speculații sau constatări ale celor care s-au ocupat de caz.

Primul bilet

Femeia a scris două bilete de adio. Primul a mai fost publicat, la vremea respectivă. Al doilea, mai personal, a fost trecut cu vederea.

După ce generalul s-a culcat, Elena s-a îmbrăcat – procesul verbal spune că și-a pus geacă, vestă, pantaloni de piele și cizme lungi. A lăsat pe pernă unul dintre bilete. Pe celălalt l-a luat cu ea.

Soții Stănculescu ocupau parterul unui bloc cu numai două etaje. De pe terasă, ea s-a aruncat pe betonul din curtea interioară. Medicii legiști aveau să spună că moartea a fost instantanee.

Asupra ei a fost găsit al doilea bilet:

„Opt ani de mizerie umană. Motorola. Timișoara. Cine dintre cei de azi ar fi fost acolo unde sunt? Toți sunt eroi. Ce făceați dacă nu era Stănculescu? Scârbă, ură și dezgust. Ajunge, nu se poate mai mult. Să fiți blestemați!

E. Stănculescu

21 decembrie 2003

Ora 12 noaptea

14 ani de murdărie umană pentru familia mea.”

Descifrarea textului

2003 a fost un an bizar pentru generalul Stănculescu. Vedetă inconstetabilă și țintă a dezvăluirilor despre Revoluție, dar și a celor despre diverse afaceri, Stănculescu a intrat în vizorul anchetatorilor în anii 1996-2000, în regimul Emil Constantinescu.

Două dosare au ajuns în instanță, ambele în 1997. Afacerea „Motorola” (legată de achiziții de peste 6 milioane de dolari din fondurile Armatei) și reprimarea revoltei de la Timișoara.

La sfârșitul lui 2003, „Motorola” era „rezolvată”. În 2002, Curtea Supremă constată prescripția faptelor și dosarul este clasat. Decizia nu a fost atacată de niciuna dintre părți cu recurs.

„Timișoara”, însă, era încurcat. Stănculescu a fost condamnat la 15 ani de închisoare, dar, când să fie încarcerat, în anul 2000, a plecat din țară. A revenit abia după ce procurorul general de atunci a promovat un recurs în anulare. Acest proces avea termenul fixat pe 22 martie 2004.

Acum știm că acest nou dosar s-a încheiat tot cu o condamnare de 15 ani. În 2007.

Al doilea bilet

Textul biletului lăsat de Elena Stănculescu pe perna din dormitor a fost mai puțin cunoscut. Poate și pentru că-l privea doar pe general.

„Nu te pierde cu firea. Nu regret nimic. Nu te urăsc! Banii și toate celelalte acte sunt în seif. Să ai grijă de nepot. Pleacă și uită-mă. Ferește-te de...”

Biletul se încheie cu enumerarea a trei persoane din familie, fără legătură cu viața publică.

Ce-mi mai amintesc de atunci? Imediat după autopsie, familia a ridicat trupul și, în aceeași zi, 22 decembrie, l-au incinerat. Ca o curiozitate a datei ce amintește de Revoluție, certificatul de deces purta numărul de înregistrare 1989.

Înainte de a face atacul cerebral care l-a dus pe un pat de spital din azil, și generalul se pare că a cerut să fie incinerat.