Marius Niculescu. sursa: evz
Adaugă-ne ca sursă preferată în Google
Urmărește-ne pe Google News
Din cuprinsul articolului
S-a născut la 26 februarie 1869, la Sankt Petersburg, într-o familie din mica nobilime rusă aflată în declin financiar. Tatăl ei fusese ofițer în armata imperială rusă, un nobil care a lucrat și ca judecător în Polonia, însă cariera sa a avut de suferit după ce a fost suspectat de legături cu organizații revoluționare; mama provenea dintr-un mediu cultivat și a avut o influență puternică asupra formării intelectuale a fiicei sale, care a primit o educație solidă, lucru relativ rar pentru femeile din Rusia țaristă ale acelei epoci.
Nadejda l-a întâlnit pe bărbatul vieții sale, Vladimir Ulianov, în orașul de pe malurile Nevei în iarna lui 1894, pe când era profesoară la o școală serală pentru muncitori și făcea parte deja, din 1890, din cercurile marxiste revoluționare; el, un strălucit absolvent al Facultății de Drept din același oraș, era conducătorul recunoscut al marxiștilor din capitala Imperiului Rus, fondator al „Uniunii de Luptă pentru Eliberarea Clasei Muncitoare”, o organizație clandestină la care a aderat și Nadejda Krupskaia.
La 7 decembrie 1895, Vladimir este arestat la Sankt Petersburg pentru propagandă revoluționară şi întemniţat pentru 15 luni, iar în 1897 deportat pe termen de trei ani în Siberia răsăriteană, în satul Şuşenskoe, districtul Minusinsk, gubernia Enisei; după câteva luni, este arestată și Nadejda pentru același delict, ajungând în final tot la Şuşenskoe, alături de iubitul ei.
Cei doi se căsătoresc pe 10 iulie 1898, la ceremonie fiind prezentă mama Nadejdei, Elizaveta Vasilievna, care insistă să aibă loc și o slujbă religioasă.
De-a lungul întregii căsnicii, a fost o soție binevoitoare, echilibrată și blândă, un asistent de încredere al soțului ei, căruia îi selecta materialele, îi corecta manuscrisele și asupra cărora făcea uneori aprecieri critice. Nadejda l-a iubit cu adevărat pe Vladimir Ilici Ulianov, însă această dragoste a fost caracterizată mai degrabă de o devoțiune politicoasă, chiar reverențioasă, și nu de pasiune.
Mariajul celor doi a fost, de fapt, un parteneriat revoluționar, chiar dacă unul inegal.
Acesta este și motivul pentru care ea a trecut peste marea pasiune a vieții lui Vladimir Ulianov, singura care l-a umanizat pe liderul bolșevic - iubirea pentru Inessa Armand. Inessa Armand a fost un om politic francez și o feministă care și-a petrecut cea mai mare parte a vieții în Rusia; fiică a unui cântăreț de operă francez și a unei englezoaice, Inessa a făcut o vizită la Moscova în 1879 la mătușa ei, care era profesoară de franceză și muzică; acesta a fost momentul de cotitură din viața ei.
Femeie tânără și talentată, cunoscătoare a limbilor franceză, engleză și rusă, excelentă pianistă, Inessa a devenit guvernantă. La vârsta de nouăsprezece ani s-a căsătorit cu Alexandr Evghenievici Armand, fiul unui negustor bogat. În următorii opt ani de zile a dus o viață conformă cu standardele înaltei societăți moscovite, trăind în armonie cu soțul ei, (cu care a avut cinci copii), călătorind, citind foarte mult, (inclusiv literatură social-politică), ocupându-se cu actele caritabile, deschizând o școală pentru copiii țăranilor și alăturându-se mișcării feministe căreia i-a rămas credincioasă toată viața.
Brusc, în 1905, și-a părăsit soțul pentru fratele mai tânăr al acestuia, Vladimir, ceea ce a provocat un mare scandal de moravuri la Moscova, familia Armand, de origine franceză, fiind o familie de mari industriași de textile.
Soțul a acceptat până la urmă, situația. Au trăit separat, dar el i-a asigurat traiul în Occident și s-a ocupat de copii; nu au divorțat niciodată.
Când Vladimir Ulianov și Inessa Armand s-au întâlnit la Paris, în 1909, Inessa era deja una dintre admiratoarele scrierilor lui.
Ea venise în Franța după iubitul ei, mort de TBC în urmă cu un an - cumnatul ei - și se refăcea după această dramă. Vladimir era căsătorit cu Nadejda care îl urma ca o umbră; triunghiul conjugal s-a desfășurat în cele două apartamente vecine închiriate în sudul Parisului, pe Rue Marie Rose, nr. 2 și 4. Ca în orice melodramă, Nadejda i-a propus să îl părăsească pentru a-l lăsa liber să se dedice iubirii pentru cealaltă femeie, dar Ulianov i-a spus să rămână, fiindu-i utilă în afacerile partidului.
Relația lor a durat 11 ani, din 1909 până în 1920, când moartea i-a despărțit. Inessa Armand se îmbolnăvește de holeră în timpul unui concediu în nordul Caucazului, și moare pe 24 septembrie 1920; sicriul este adus cu trenul la Moscova, fiind îngropată în necropola din zidul Kremlinului. În cortegiu, Vladimir Ulianov – sprijinit de soţia şi tovarăşa sa de viaţă şi luptă, Nadejda Krupskaia – distrus, îmbătrânit brusc cu zece ani, abia se mai ţinea pe picioare, incapabil să scoată o singură vorbă pe drum.
Dosarul care a ascuns scrisorile schimbate între cei doi amanți, peste 200 la număr, a fost un secret absolut până la prăbușirea URSS în 1991.
Pentru Nadejda nu era nimic mai important decât faptul că amândoi, și ea și Vladimir, erau bolșevici. Nu întâmplător, istoria comunismului o consemnează nu ca soție, nu ca iubită, ci ca „tovarășă de luptă” a lui Vladimir Ilici Ulianov. A rămas celebru răspunsul dat de Nadejda când Vladimir a cerut-o de nevastă: „Mă rog, fie și soție”. Înainte de a fi femeie, ea era o fanatică, adică nu un om, ci un om de oțel; că e așa o dovedește faptul că, după moartea soțului, ea nu s-a retras să-l plângă în singurătate, ca o văduvă demnă, ci s-a avântat mai puternic în bătăliile din partid.
Bolșevicii au fost, probabil, singurii comuniști din istorie care au crezut cu adevărat, până la capăt, în propria lor utopie.
Numai o credință aproape religioasă în idealul comunist poate explica forța cu care au suportat ani de închisoare, deportări, mizerie, clandestinitate și persecuții permanente, fără să abandoneze cauza. Ei nu trăiau ca niște conspiratori de salon și nici nu visau la privilegiile aristocrației pe care voiau să o distrugă; ei acceptaseră ideea sacrificiului total, convinși că participă la nașterea unei lumi noi. Tocmai de aceea este superficial, dar și periculos, să reducem revoluția bolșevică la simpla ambiție a unor indivizi care doreau doar să-i ia locul țarului la balurile de la curte. În realitate, forța lor a venit tocmai din fanatismul autentic al unei credințe politice transformate în substitut de religie.
Bolșevic (derivat din rusă care înseamnă „membru al majorității”) este denumirea care a fost dată unei persoane membre a facțiunii bolșevicilor din Partidul Social Democrat al Muncii din Rusia (PSDMR), un partid marxist, înființat în 1893 la Minsk și care a preluat puterea în Rusia în 1917, pe timpul Revoluției din Octombrie. Cealaltă facțiune a PSDMR s-a numit menșevici, derivat din cuvântul „minoritate”. Scindarea dintre cele două facțiuni s-a produs în anul 1903, la cel de-al doilea Congres al PSDMR.
La scurtă vreme după preluarea puterii în 1917, bolșevicii și-au schimbat numele în Partidul Comunist, dar la titulatura de „bolșevic” partidul a renunțat abia în anul 1952, când el a devenit Partidul Comunist al Uniunii Sovietice, sau, mai simplu, PCUS.
Deși era foarte respectată în interiorul partidului, Nadejda nu a fost capabilă să prevină consolidarea puterii lui Stalin după ce soțul ei, în vârstă de 53 de ani, a murit, la 21 ianuarie 1924, în urma unei hemoragii cerebrale. Ea s-a alăturat, pentru scurt timp, eforturilor lui Zinoviev și Kamenev de opoziție față de Stalin, dar a fost izolată politic de către acesta.
Zilele trecute mă aflam în jurul unei mese rotunde, alături de oameni cu funcții și cariere impresionante — profesori universitari, avocați, medici, tineri din domeniul IT, foști membri ai structurilor de forță ale statului, jurnaliști. Eram invitat de un prieten care îmi spusese că se vor purta discuții interesante privind construcția unui nou partid politic, iar din respect pentru cel care mă invitase, la care s-a adăugat o doză substanțială de curiozitate naturală, am acceptat, mai ales că locația unde se desfășura evenimentul era foarte accesibilă din punct de vedere al traficului imposibil din Capitală.
La un moment dat, cineva a făcut o propunere care ar putea rupe una dintre cele mai toxice tradiții ale României postdecembriste: aceea de a fi mereu ultima care înțelege pericolul și ultima care reacționează la ceea ce se întâmplă în Europa. El a propus ca unul dintre obiectivele fundamentale ale noului partid să fie reintroducerea serviciului militar obligatoriu, suspendat în România la 1 ianuarie 2007 (Legea nr. 395/2005), exact în perioada în care Occidentul încă mai trăia iluzia că istoria s-a încheiat și că războaiele mari au devenit imposibile.
Discuțiile au fost aprinse, tensionate, cu argumente pro și contra, dar, în final, s-a ajuns la un consens clar: pentru România, reintroducerea serviciului militar obligatoriu nu este doar o idee bună, ci o necesitate strategică, o măsură vitală.
Problema nu mai era dacă trebuie făcut acest lucru, ci cum trebuie spus, cum poate fi transmis poporului român un asemenea mesaj fără ca partidul să fie demonizat încă din fașă de propaganda isterică a televiziunilor, de rețelele sociale și de armata de comentatori care confundă patriotismul cu extremismul și disciplina cu dictatura. Temerile exprimate de unii dintre participanți erau aproape identice: „Tinerii nu mai vor armată”, „vor vota împotrivă”, „vor pleca din țară”.
Cu alte cuvinte, nu se discuta adevărul măsurii, ci ambalajul electoral. Și atunci s-a produs momentul care, recunosc, m-a făcut să intervin în discuție, fără rezerve; când, în unanimitate, participanții la masa rotundă au fost de acord că viitorul partid - care se angajează ferm prin programul său să reseteze politica românească de după 1989 - nu trebuie să spună direct, limpede și bărbătește că dorește reintroducerea serviciului militar obligatoriu.
Ideea era ca scopul real să fie ascuns în formule vagi, cosmetizate, tehnocratice, aproape imposibil de înțeles pentru omul obișnuit. Să nu se spună „serviciu militar obligatoriu”, ci „program de pregătire națională”, „stagiu de reziliență”, „formare civică pentru situații de criză”. Cu alte cuvinte: adevărul trebuia mascat până la dispariție. Am intervenit imediat și am spus că aceasta este exact boala care a distrus politica românească după 1989: lașitatea de a spune adevărul. Convingerea paranoică potrivit căreia poporul trebuie manipulat, păcălit, condus prin tehnici de marketing și formule de laborator.
Am spus că eu sunt convins de exact contrariul: că majoritatea românilor ar susține o asemenea măsură dacă aceasta le-ar fi explicată cu sinceritate, curaj și, mai ales, cu acel stil pe care numai o convingere profundă — fanatică aproape — îl poate da unui mesaj politic.
Pentru că românii înțeleg instinctiv un adevăr pe care o bună parte a clasei politice îl ignoră sau se preface că nu-l vede: fără capacitate de apărare, fără disciplină și fără spirit de sacrificiu, un stat încetează să mai fie o națiune și devine doar un teritoriu administrativ care așteaptă să fie călcat în picioare de primul „imperiu” mai puternic.
Am spus că românii reali nu seamănă cu unele „vedete” fabricate de televiziunile de divertisment, că nu seamănă deloc cu personaje sinistre precum Dan Capatos, care, în 2022, în contextul războiului declanșat de Rusia, întrebat ce ar face dacă România ar intra în război, a răspuns cu o seninătate vecină cu cinismul că el și-ar face imediat bagajele, și-ar lua nevasta, copilul și ar pleca din țară. „Plecăm, fugim pe unde apucăm. Eu am datoria să-mi apăr copilul, nevasta, familia, părinții, dar nu țara! Asta să fie o lecție pentru politicienii care și-au bătut joc de România în ultimii 20 de ani!”
Un răspuns care nu trădează doar lașitate, ci și o profundă degradare morală. Pentru că a confunda, în mod voit și necinstit, țara și națiunea română cu politicienii aflați vremelnic la putere este una dintre cele mai toxice manipulări ale ultimelor decenii.
Țara nu este guvernul, iar România nu se reduce la un partid, la un premier sau la o administrație trecătoare. România înseamnă mormintele părinților noștri, limba pe care o vorbim, istoria care ne-a format, bisericile, monumentele, eroii și sângele vărsat pentru ca acest popor să existe și astăzi pe hartă. Iar atunci când cineva spune că nu are nicio obligație morală față de propria țară pentru că nu-i plac conducătorii ei, el nu dovedește spirit critic, ci incapacitatea de a înțelege diferența dintre stat și guvernare, dintre națiune și administrație.
În realitate, tocmai generațiile care au construit România modernă au înțeles că patria nu este un hotel din care pleci nemulțumit de servicii. Patria este o datorie! Uneori o povară, alteori un sacrificiu, dar niciodată un simplu decor de consum, bun doar cât timp produce confort, faimă și bani.
Am argumentat că oamenilor trebuie să li se spună adevărul direct, fără ocolișuri, fără ambalaje mincinoase și fără frică. Dacă o idee este bună și necesară pentru supraviețuirea unei țări, ea trebuie apărată frontal, nu ascunsă ca o rușine electorală. Fiindcă aici nu mai vorbim doar despre armată. Vorbim despre raportul dintre adevăr și politică. Despre o clasă conducătoare care, chiar și atunci când ajunge la concluzia corectă, simte nevoia să mintă poporul înainte de a acționa. Iar aceasta este poate cea mai mare tragedie a României moderne: nu lipsa ideilor bune, ci lipsa curajului de a le rosti cu voce tare.
Desigur, aș fi putut invoca atunci și un citat celebru, care exprimă perfect mentalitatea revoluționarilor autentici, indiferent cât de discutabile au fost ulterior consecințele istorice ale ideologiei lor: „Maselor trebuie să li se spună întotdeauna tot adevărul, adevărul gol-goluț, fără teama că acesta le va face să dea înapoi.” (Nadejda Krupskaia)
Ironia este aproape perfectă: până și bolșevicii înțeleseseră că un popor poate fi fanatic, poate fi sărac, poate fi manipulat pentru o vreme — dar nu poate fi condus la infinit prin dispreț și minciună. Există un prag dincolo de care propaganda nu mai produce obediență, ci revoltă; iar acel prag este atins atunci când oamenii simt că sunt tratați nu ca cetățeni ai unei națiuni, ci ca simple obiecte electorale, bune doar pentru a fi mobilizate din patru în patru ani.
Iar aici apare paradoxul aproape grotesc al epocii moderne: oameni care au construit unul dintre cele mai brutale regimuri politice din istorie înțeleseseră totuși ceva ce democrațiile contemporane par să fi uitat — că autoritatea nu poate supraviețui mult timp fără sinceritate, iar minciuna permanentă sfârșește prin a distruge chiar temelia puterii care o folosește.
Pentru că un popor poate accepta sacrificiul, poate accepta austeritatea, disciplina, chiar și suferința, dacă simte că i se vorbește onest și că există un scop superior. Ceea ce nu acceptă la infinit este umilința de a fi mințit în permanență de niște conducători care îi cer patriotism, în timp ce ei înșiși nu mai cred în nimic.
Nadejda Krupskaia întruchipează tipul revoluționarului fanatic al începutului de secol XX: oameni capabili de sacrificiu total, convinși că istoria justifică aproape orice mijloc. Moare la 27 februarie 1939, la o zi după aniversarea ei de 70 de ani, fiind înmormântată la Kremlin, lângă alte figuri majore ale revoluției bolșevice. Trecuseră cincisprezece ani de la moartea mult mai celebrului ei soț, considerat cel mai mare “influencer” din istoria umanității, Vladimir Ilici Ulianov, cunoscut lumii întregi sub numele de Lenin!
