Nivelul discursului politic a ajuns la un derizoriu inconștient. Devin fapte de vitejie retorică numărarea sarmalelor și cârnaților mâncați la o recepție, contorizarea sticlelor de vin făcute cadou de Dragnea, centimetrii de fălci de sub rânjetul lui Nicolae, obârșia teleormăneană sau băsistă a șlefuitorilor de minciuni. Dacă le interzici „ba pe-a mă-tii”, politicienii români se sinucid. Nici măcar cu decență, ca balenele, căci le trebuie artificii.
În jur, departe de retina lor, lumea se prăbușește. Terorism, atacuri cibernetice, idei otrăvitoare care deturnează instinctul natural al omului pentru libertate și democrație, manipulări care sădesc neîncrederea în parcursul euroatlantic. Lumea se prăbușește și înăuntru: sărăcie, descurajarea demnității, lipsa perspectivei, pile, incompetență, opacitate, șanse zero pentru talentul nesusținut de filiere, lichelism deșănțat, vectori de opinie încremeniți în comunism, limbi de cașalot, prefăcătorie. Sifilis politic.
Politicienii noștri nu sunt singurii terchea-berchea de pe planetă, dar s-au gândit să-și desăvârșească menirea investind cu valoare lucrativă de adevăr constatarea lui Alecsandri „românul e născut poet”. Talent n-au, deci se pot înscrie viguroși în categoria „silabe triste”, așa că prestează din ce le mobilează mintea: mărunțișuri. Ceea ce, trebuie să o recunoaștem, este o validare a rostului lor pe lume. Ce caută ei în viața lor? Siguranța personală, acum și aici. Atât și nimic altceva.
Siguranța colectivă este un concept pe care nu-l vor înțelege niciodată. Pionieri fiind, s-au remarcat tocind ceva ce nu pricepeau. Uteciști fiind, au priceput că lăudarea partidului le deschide perspectiva carierei. Membri de partid devenind, au sesizat că dușmanii demascați, numărul de scalpuri echivalează cu nemurirea. Ca să atingi stelele trebuia să lingi în fund tot, iar dacă nu găseai, îți indica partidul un colț neexplorat. Și uite așa ajungeai sus și erai un tip lipsit de empatie, dornic să slujească.
Odată cu 1989 au început să pătrundă concepte periculoase: solidaritate, demnitate, voluntariat, proprietate, libertate, transparență, competiție. Cel mai periculos: lectura care desăvârșea. Cu asta trebuia luptat, căci ochiul interior se deștepta. Rețeta era însă cunoscută, deci tinerii au fost stimulați să-și lustruiască limbile. Și uite așa s-a născut, cum spune Cheloo, „degenerația următoare”.
Nu ai ce să le ceri. Poate doar să-i instigi să joace Balena Albastră. Dacă le reproșezi că nu guvernează, te fac agent al Opoziției și „sorosist”. Dacă le bați obrazul că tund statul de drept, te fac agent american. Dacă îi inviți să facă naibii, odată, descentralizare, te fac ungur. Lista continuă, căci nu au nici conceptul de „amorul artei”, nici pe cel de „patriotism”.
Secolele ni se răstoarnă în cap. Vom plăti scump greșeala neînțelegerii lor, căci nu istoria a fost materia preferată a politicienilor, ci Manifestul Partidului Comunist Român și Elevul Dima dintr- a VII-a. Centrul Europei a strâns rândurile, noi facem mișto de bulgari, atâta putem. Tragem pe hârtii trilaterale și uităm de ce ne ducem la întâlniri. Echipele de negociatori ale altora au în buzunar un calculator și schema potențialului comercial, ale noastre au harta vinotecilor, când au pierdut-o pe cea a discotecilor. Nu stăpânim nici arta negocierii, căci domniile pământene se înțelegeau doar pentru siguranța lor, iar asta s-a transformat în atitudinea față de organul erectil al Licuriciului. Dar Licuriciul căuta un partener, nu o cadână.
Cu fiecare depunere de jurământ, Tricolorul mai capătă un strat de praf, iar Constituția își împuținează paginile ca un arbust chelit de frunze pe motiv de păduchi lânoși. Singura dovadă a perpetuării vieții Cetății este spirocheta politică. Tot mai vânjoasă, își numără copiii și revendică locul stemei de pe steag.
Și îl va căpăta. O rețea sifilitică nu are cum să-și numere ouăle analizând unde merge România acum, când Uniunea Europeană s-a trezit cu grenada de mână în casă. Noi nu știm unde-i Palatul Elisee, dar nimerim cu ochii închiși Faubourg Saint- Honore, căci vrem să ne înțolim. Berlinul e damnat, căci negociază cu rușii, iar Washingtonul departe. Cămașa, însă, e aproape. Și halatul, care e ieftin. Trăim o nebunie colectivă, iar factura e neagră. Tic-tac! Tic-tac! Vorbim prin Noiembrie... PRĂBUȘIREA e APROAPE.
Recomandările noastre
