EVZ a reconstituit istoria conflictului dintre separatişti şi elevii care au luptat pentru limba română. Poveşti tulburătoare despre literele împuşcate cu mitraliera.

EVZ a căutat în Transnistria rădăcinile conflictului dintre autorităţile separatiste şi elevii care au sfidat regimul filorus, luptând pentru a învăţa în limba română.

Am descoperit o istorie de modă veche. Istoria unei generaţ ii de tineri care a învăţat româneşte clandestin, în locuri ferite de mitralierele furioase ale separatiştilor. În urmă cu cincisprezece ani, alfabetul latin era împuşcat pe tablele din sălile de clase cu kalaşnikovul. De la A la Z. Astăzi, acolo, a fi român încă mai echivalează cu a fi cel mai mare duşman.

Eroi pentru câteva zile

Vara anului 2004. Copiii români din Transnistria au intrat brusc în atenţia presei de la Bucureş ti. Sute de elevi şi orfani de la un internat şi-au petrecut vara asediaţ i de miliţienii regimului separatist de la Tiraspol. Puştii şi dască lii lor au sfidat forţa filorusă, refuzând să renunţe la şcolile în care învăţau în limba română. Lupta lor pentru apărarea identităţii a provocat emoţie publică, televiziunile au produs câteva talk-show-uri pe tonuri patetice, ziarele au scris despre „genocidul lingvistic“ şi „epurarea etnică a basarabenilor din stânga Nistrului“.

Organismele internaţionale au militat pentru reglarea situaţiei. Şi copiii au câştigat. Li s-a permis să înveţe în continuare în limba natală. O bătălie dintr-un război care pare că nu se mai termină.

La fel de repede cum au intrat în atenţia mass-media, micuţii şi profesorii alintaţi atunci cu epitete frumoase au şi dispărut. Ziarele durează doar o zi, iar televiziunile din România s-au întors la ştirile despre accidente şi dive.

„MORŢI ÎN PĂPUŞOI“

Au predat clandestin în grafie latină

Începutul a fost aşa: în 1992, după războiul prin care zona de la stânga Nistrului se desprinsese de Republica Moldova, s-a interzis predarea în grafie latină. Alfabetul chirilic şi limba rusă aveau să fie repuse în drepturi. Atunci au început suferinţele profesoarei de limba şi literatură română Eleonora Cercavschi şi ale copiilor de la Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ din Grigoriopol. Profesoara de română dintr-o şcoală rusă a fost concediată. Patru ani a militat pentru redeschiderea şcolilor în grafie latină.

În ’96 s-a adoptat în Transnistria o lege prin care se putea preda pe teritoriul republicii „alternativ“ şi în limbile română, engleză, franceză. Profesoara a strâns semnă- turi de la părinţi pentru a reîncepe predarea în română. A fost arestată. Alături de alte două colege a ză- cut în beciurile organelor de „securitate“ de la Tiraspol. Sub presiunea internaţională, au fost însă eliberate. „Ne-au dat drumul noaptea. N-aveam bani, n-aveam de niciunele, nici nu ştiam unde suntem“, îşi aminteşte Eleonora.

Profesorii incomozi au fost reprimiţi în liceu cu o condiţie: să renunţe la ideea predării în grafie latină: „Noi ce-am zis? Bine, că oricum nu existau manuale în chirilic. Între timp, am cerut la Chişinău să ni se permită să predăm clandestin în grafie latină şi să facem pe morţii în păpuşoi“. „Ţineam două catastife, unul oficial pentru chirilic, altul neoficial, cu ce făceam noi efectiv, după manualele editate de la Chi- şinău. Trăiam toţi într-o minciună. Într-un târziu n-am mai suportat“, povesteşte Cercavschi. Şi s-au gândit „să oficializeze“ alfabetul latin. Necugetat gest.

Merită ideea de român?

Au rămas toţi în stradă, fiindcă nu li s-a mai permis accesul în incinta liceului. Au fost nevoiţi să caute adăpost în altă parte. Şi l-au găsit în clădirea şcolii din comuna Doroţcaia. Oricât de mare era dragul de manualul de română, elevii nu puteau suporta să facă pe jos 22 de kilometri dus-întors, mai ales că erau nevoiţi să treacă frontiera.

În cele din urmă, s-au angajat trei autobuze cu care se desfăşoară transportul. Plătite de copii. „Şi Bucureştiul, şi Chişinăul ne-au uitat. Oficial, în Transnistria nu există niciun cetăţean român, dar eu sunt din Cernăuţi. Sunt româncă, toţi «moldovenii» de aici români suntem. Acum s-a făcut un compromis şi aparţinem şcolar de ministerul din Chişinău, dar n-avem nimic al nostru, nu mai avem sediu, nu mai avem nimic. Unii dintre noi am fost închişi pentru limba şi istoria neamului ăsta. Stau şi mă întreb: merită? Pe cât de mult îmi iubesc neamul, pe atât de mult îl urăsc“.

De pe peretele cancelariei din Doroţcaia, o încăpere cât o garsonieră confort III din Ferentari, utilată însă modern cu sprijinul asociaţ iilor internaţionale de sprijinire a refugiaţilor, Ştefan cel Mare priveşte lung, sprijinit în sabie.

„RECOMPENSĂ“

„Mă duc până la Bucureşti ca să mă plimb cu tramvaiul“

Pe vremea preşedintelui Emil Constantinescu (născut la Tighina), Elena Cercavschi a fost decorată cu Ordinul Serviciul Credincios în Grad de Comandor. „M-am ales cu diploma asta. De pe urma ei înţeleg că pot să merg gratis cu mijloacele de transport în comun în România. O să mă duc la Bucureşti ca să mă plimb cu tramvaiul“, zâmbeşte amar preşedinta Asociaţiei Pedagogilor Transnistreni din Republica Moldova. Asociaţia „Lumina“.

ATAC

Au zdrobit corola de minuni

Cel mai mult au avut de suferit, în iulie 2004, elevii de la „Lucian Blaga“ din Tiraspol. Miliţienii regimului separatist au luat cu asalt clădirea liceului cu numele poetului care a scris despre „corola de minuni a lumii“, confiscând toate bunurile din incintă (mobilă şi arhive). Părinţii copiilor au fost ameninţaţi şi şantajaţi pentru a-şi înscrie odraslele la o instituţie de învăţământ cu predare în limba rusă. Mijloacele de propagandă ale regimului separatist i-au prezentat pe profesori şi pe elevi drept „fascişti şi terorişti, viitori asasini“. „Pentru ei, noi suntem o infecţie“, declara atunci directorul de la „Blaga“, profesor cu nume parcă predestinat patimilor: Iovcev. Ion Iovcev.

URĂ Litere împuşcate, cărţi pe foc

În ’92, „reforma“ sistemului de învăţământ s-a făcut „simplu“ în provincia separatistă. Profesorilor li s-a comunicat că se renun- ţă la grafia latină în favoarea alfabetului chirilic. Pentru a fi mai expliciţi, miliţienii transnistreni, cu sprijinul cazacilor (mercenari angajaţi în slujba forţelor politice de la Tiraspol), au luat la „inspectat“ şcolile. La Liceul „Alexandru cel Bun“ din Tighina a avut loc un episod care şi astăzi este evocat cu teamă de românii din Transnistria. Un cazac a dat buzna într-o sală de clasă unde li se preda unor copii de şcoală primară şi a împuşcat pe tablă, literă cu literă, tot alfabetul latin. Cu un kalaşnikov, ca „să înveţe şi să ştie copiii“. „Exemplul“ a fost urmat repede şi în celelalte „cuiburi de români“, devenind o modă. Din „faptele de vitejie“ ale cazacilor şi ale miliţienilor nu lipsesc focurile, ca de tabără, încropite în curţile şcolilor din cărţile scrise în limba română.

ISTORIE

Războiul care nu se termină

„Cum apare familia sau dragostea, apare îndată şi dorinţa de proprietate. Vom ucide această dorinţă: vom slobozi beţia, intriga, denunţul; vom dezlănţui un dezmăţ inimaginabil.“

Rândurile de mai sus le-a scris Dostoievski în romanul „Demonii“, dar le-au transpus în practică tovarăşii Lenin şi Stalin. A ultimului a fost ideea amestecării naţiunilor pe teritoriul Uniunii Sovietice, pentru a controla mai uşor orice revoltă împotriva orânduirii comuniste.

După 1990, când URSS a început să se dezintegreze rapid, Republica Socialistă Sovietică Moldovenească (RSSM) a suferit convulsii majore. Conflictul transnistrean a căpătat accente armate dramatice în ’91-’92. Oraşul Tighina a fost bombardat din greu. Pe 21 iulie ’92 s-a semnat un acord de încetare a focului, conflictul devenind unul „îngheţat“.

„Pacea“ a survenit doar după ce Armata a XIV-a rusă (care i-a sprijinit pe separatişti) a ameninţat Chişinăul cu invazia, dacă nu „abandonează“ teritoriul din stânga Nistrului. Nevăzut, războiul a mers înainte. Din decembrie ’91, în Republica Moldovenească Nistreană (Transnistria), nerecunoscută internaţional, „preşedinte“ este Igor Smirnov. „Capitala“ a fost fixată la Tiraspol. Aici pot fi găsite două statui mari, sănătoase, ale lui Vladimir Ilici Lenin. Una în faţa Sovietului Suprem. Alta în faţa Comitetului Orăşenesc. Cel mai cunoscut monument de aici rămâne însă tancul sovietic.

Firma lui Smirnov, „Sheriff“, dictează practic tot ceea ce înseamnă economie în Transnistria (în trecut o răsfăţată a URSS, la stânga Nistrului fiind concentrat grosul industriei din RSSM).

„SEPARATIŞTII“ O lume închisă în ea însăşi

Comuna Doroţcaia, unde a fost exilat Liceul „Ştefan cel Mare şi Sfânt“ din Grigoriopol, se află la doar 30 de kilometri de Chişinău, pe teritoriul Basarabiei. Înspre nord, pe drumul care duce la Kiev. Nu e uşor de ajuns acolo. Şoferii bucureşteni spun că „mai rău ca la noi nu se poate“. Ba se poate. Drumul e brăzdat nemilos de gropi ca tenul unui nefericit adolescent de coşuri. Podul care te trece peste Nistru este păzit de forţe armate din Federaţia Rusă, Transnistria şi Republica Moldova. Aici există un post de poliţie de frontieră, unde eşti obligat să prezinţi toate documentele, deşi la capătul podului ajungi tot în Basarabia! Grigoriopolul e la distanţă de 11 kilometri. Numai că, de astă- dată, în altă „ţară“: Republica Moldovenească Nistreană. Trei autobuze prăpădite, ca IRTA de odinioară, îi trec frontiera pe elevii care vor să înveţe în română. Elevii şi profesorii se ştiu cu grănicerii. Uneori, aceştia din urmă îi dau jos din maşini şi îi reţin, fără justificări, ore în şir. Mai ales iarna. Sunt şicane devenite deja obişnuinţă. Grănicerii lui Smirnov nici măcar nu mai cred în ceea ce fac. Ridică şi ei neputincioşi din umeri. Aşa e ordinul. Grigoriopolul pare părăsit. Peisajul e sumbru. Comunismul a lăsat dâre urâte în urmă, dar transnistrenii au fugit la muncă tot la Moscova. Oraşul e ros parcă de un timp nemilos. Şi e întuneric. Mult întuneric.