Cred în tineri, doamnelor și domnilor! Tinerii sunt capitalul nostru cel mai de preț. Trebuie să ne folosim de acest capital, de la nivelul cel mai de jos și până la vârf! Dixi et salvavi animam meam!” Adică am spus și mi-am salvat sufletul! Finalul tradițional al oratorilor antici.

Sprijinul fără ocol al lui Radu Beligan pentru Victor Ponta a stârnit furtună, în presă, dar mai ales în mediul virtual. Cum era posibil ca cel mai mare actor al României, o statuie în viață, să-l sprijine pe reprezentantul PSD (și aici urma de obicei o enumerare de epitete)?

Pe valul reacțiilor stupefiate, Andrei Pleșu publică o tăioasă „scrisoare deschisă”, în care îi spune lui Beligan: „Ați simțit nevoia, la vârsta dvs, să vă legați numele de un caraghios”. Elogiind talentul, cultura, subltilitatea artistului, Pleșu trece repede la osanalele înălțate de acesta lui Nicolae Ceaușescu: „Simpatia mea pentru dvs m-a ajutat, adesea, să trec cu vederea numeroasele pagini omagiale, dedicate unui șef de stat care, în opinia majorității românilor (care, de altfel, l-au și evacuat), nu le merita. Ceea ce ma frapa, totuși, era „îndeminarea” cu care le scriați. Nu aveați aerul că executați, ca alții, o oarecare piruetă formală, o mică dedicație de circumstanță. Puneați, în declarațiile dvs, aceeași „originalitate”, acelasi convingător patos al expresiei, aceeași „autenticitate”, pe care le foloseați și pe scenă. Nu erau textele unui docil funcționar de stat, erau "texte Beligan", texte purtând amprenta personalității dvs.” Pleșu dă și exemple: „Ceaușeșcu era «cel care asculta respirația țării», «cel care a șters din dicționar cuvintele: oboseală, inerție, stagnare, nepăsare, imposibilitate», «cel care se odihnește de o muncă prin altă muncă», exponentul «a ceea ce e mai bun în noi»”.

Urmează o fandare elegantă ca la scrimă: Pleșu pomenește propriul episod rușinos din biografie – memoriul adresat lui Nicolae Ceaușescu, în obșinuitul limbaj de lemn pentru a fi reabilitat după episodul „Meditația transcendentală”, pentru a reveni la atac: „Mai târziu, am aflat, nu fără amărăciune, că ați avut stupefianta idee să reclamați autorităților o producție regizorală a lui Liviu Ciulei: «o crimă pentru actul de cultură în sine» – suna verdictul dumneavoastra. Dar am fost, mereu, gata să uit.”

După care, episodul din 1990, când Pleșu, proaspăt ministru al Culturii, aprobă îndepărtarea lui Benigan de la șefia Teatrului Național: „În 1990, un grup de mari actori ai Teatrului Național (printre care regretatul Gheorghe Dinică) au venit la Ministerul Culturii pentru a cere demisia dvs. Era, într-adevăr, greu de acceptat ca cineva care, în ianuarie 1989, înca se risipea în lingușeli partinice să rămâna în continuare «șef». Prin urmare, am răspuns pozitiv solicitării cu pricina. Vă prețuiam încă destul ca să cred că pierderea unei lumești șefii nu vă va afecta. Nu erați «scos» din teatru, nu vi se cerea să renunțați la adevăratul dvs. «rol»: acela de mare actor. Vi se cerea, cu alte cuvinte, să fiti doar mare actor. Din câte știu, ați primit, totuși, prost «lovitura».”

Apoi, eseistul aplică lovitura de grație: „Din păcate, întregul eșafodaj, cu greu întreținut, al admirației mele s-a fisurat deunăzi, în urma unui «incident» în aparență minor. Ați simtit nevoia, la vârsta dvs, la statura dvs, să vă legați numele de un caraghios. Spectrul «stadionului» de tip coreean a reaparut în biografia dvs într-un moment în care nimic nu-l mai poate justifica. Asta înseamnă că m-am înșelat. Că, înainte de 1989, nu ați negociat util, sacrificindu-vă de dragul teatrului, ci că ceva inexplicabil vă atrăgea în sfera puterii, oricât de pătată era ea. Ca și acum. Puterea talentului dvs, puterea minții dvs nu vă satisfăceau. Ca și acum, voiați să fiți în preajma celeilalte puteri, oricât e ea de trecătoare prin comparație cu puterea prestigiului dvs profesional. Voiați, ca și acum, să fiți mai curând pe scena ștabilor, decât pe aceea a colegilor dvs. (…) Calibrul dvs merita un amurg mai nobil.”

„Scrisoarea deschisă” a lui Pleșu stârnește imediat valuri în partea cealaltă: un grup de actori (nume grele ale scenei românești) și cântăreți își exprimă „îngrijorarea față de atacul nedrept”. „Considerăm că trăim într-o societate democratică în care libertatea de exprimare este garantată și că nimeni nu trebuie pus la zid doar pentru că își exprimă punctele de vedere. Este firesc ca într-o societate deschisă să existe pluralism de idei, de opinii și de opțiuni de orice natură și este la fel de firesc ca oamenii, în special cei care reprezintă repere pentru societate, să accepte și să respecte faptul că cineva gândește și se manifestă altfel decât ei”, se arată într-o „Scrisoare către Andrei Pleșu și către cetățenii României care iubesc democrația”. „Vă rugăm să acceptați acest minim comportament democratic și să vă cereți scuze față de Maestrul Radu Beligan”, conchid semnatarii: Florina Cercel, Adela Mărculescu, Marin Moraru, Costel Constantin, societari de onoare ai TNB, și soliștii Dida Drăgan, Angela Similea, Adrian Daminescu și Florin Apostol.

Opinia publică este ațâțată și mai mult, printr-un dialog Pleșu – CT Popescu în care eseistul a punctat: „Domnul Beligan poate să aibă libertate de opinie faţă de Ponta, eu nu pot să am libertate de opinie despre Radu Beligan. Cu toţii iubim tinerii, dar noi votăm oameni. Dl Beligan poate să aibă libertate de expresie. Să înţeleg atunci că şi textele scrise înainte de 1989, care sunt trist de multe, despre Elena Ceauşescu, despre Ceauşescu, erau tot semne ale libertăţii de opinie?”

În fine, în polemică intervine și Gabriel Liiceanu, cu un text „greu”, mult mai elaborate decât precedentele intervenții, amplu, cu note de subsol, încercând parcă să pună punct discuției.

Pornind de la simpatia publicului pentru rolurile unui actor, care se răsfrânge asupra artistului (Anthony Quinn este iubit, pentru că publicul l-a iubit pe Zorba), Liiceanu crede că și cu Beligan, „Artist al Poporului” se petrece același lucru: e iubit pentru rolurile sale: „N-aveai cum să nu iubești neajutorarea personajului, vocea tandru-catifelată, ușor nazalizată a interpretului și clipirile lui repetate din ochi. Ce poate fi mai înduioșător decât spectacolul unui miop scos din lumea lui și confruntat pe neașteptate cu lumina prea mare a vieții? N-aveai cum să nu-l îndrăgești pe Radu Beligan.”

În antiteză, este făcută o analiză a congreselor și plenarelor, la care Beligan (ca reprezentant al breseli artiștilor) era chemat să ridice osanale. „Ceea ce se obținea prin aceste „persoane reprezentative” urcate la „tribuna Congresului” era un lucru simplu: senzația că întreaga Românie gândește, crede și simte ca vorbitorii care-și vânduseră, tehnic vorbind, conștiința”, notează Liiceanu. Și adaugă: „Radu Beligan nu scăpase nici un prilej (…) pentru a-i linguși, cu un ton «proaspăt» și cu o autenticitate bine jucată, pe Nicolae și pe Elena.” Urmează o notă cu ample citate din scrierile encomistice ale lui Beligan la adresa Ceaușeștilor.

Liiceanu spune că, vrăjit pretațiile actorului, a vrut mereu să uite ce făcea Radu Beligan „în viața adevărată”. Până în anul 2008, când, la Gala „Zece pentru România”, maestrul a declarat: „Am încercat să fac din viața mea o operă de artă”. Pentru filosoful de la Păltiniș este prea mult: „Operă de artă să fi făcut el oare din viața lui («o viață bine trăită», spune în altă parte), când și-a lăsat-o prinsă în acel grotesc insectar al rușinii intitulat Buchet de purpură şi soare. Flori alese din creaţia închinată tovarăşei Elena Ceauşescu (Bucureşti, Editura Eminescu, 1987)?”

După care Liiceanu aduce în discuție cazurile celebre de colaboraționism cultural: Sadoveanu, Călinescu, Vianu. „Vă place nu vă place, acesta era prețul, dragii mei cârcotași, pe care-l plăteam ca să mă vedeți voi jucându-l pe Rică Venturiano! V-am făcut, când n-aveați ce mânca și când vă era frig, viața mai frumoasă”. Și apreciază că o creație, oricât de strălucitoare, nu poate justifica, nu poate compensa păcatele „vieții adevărate”. „Poate că drama lui Radu Beligan (…) este că nimic din frumusețea personajelor pe care le-a creat n-a trecut în viața lui”, crede Liiceanu. Pentru a încheia devastator: „Radu Beligan a fredonat ani la rând, de la tribunele abandonului, refrenul impudorii. A făcut din cuvânt, ani la rând, o gumă mestecată indecent sub privirea noastră, a celor care, pe margine, trăiau rușinea ca spectacol insuportabil al nerușinii celuilalt. Dixi et salvavi.”

Cine are dreptate? Să fie adevărat că un Artist nu se mântuiește prin Opera sa? Sunt mai puternice lingușelile și apetitul său pentru a fi în cercul puterii, decât prietenia unui Laurence Olivier sau a lui Eugen Ionescu, care, de altfel  îl considera pe Beligan mai mare decât pe miticul britanic? Mache, și Richard, și Salieri, Profesorul Miroiu, și Berenger nu pot depune mărturie pentru a salva sufletul bietului Radu Beligan?

Te-ar putea interesa și: