La sfîrșitul anilor 90, am dejunat la Bruxelles cu profesorul Virgiliu N. Constantinescu (1931 – 2009), fost rector al Politehnicii bucureștene, fost președinte al Academiei Române, la acea dată ambasador al României în Belgia.
Vorbind despre identitatea europeană, subiect care îl pasiona pe intelectualul expert în lubirificația cu fluide, la un moment dat mi-a spus că este convins că Europa își va păstra încă multă vreme avansul de creativitate și inventivitate științifico-tehnologică în raport cu alte mari spații culturale. I-am împărtășit pe loc convingerea și am găsit drept cauză a acestui ecart democrația liberală. I-am spus profesorului-ambasador că Europa a inventat și consolidat prin lungă practică cea mai liberă organizare socio-politică posibilă și, pentru creativitate, libertatea este ca aerul pentru păsări, așa că e firesc să avem acest avans. Fără să fie insensibil la argumentul meu mai degrabă filozofic, Virgiliu N. Constaniescu a adăugat un argument care ține de istoria științei și, în adînc, de un anume fel de se organiza al spiritului iscoditor. Laboratorul, spunea domnia-sa, este cauza directă, ”noi, europenii, am inventat laboratorul, toți ceilalți de la noi l-au luat și asta determină un ritm de dezvoltare pentru milenii”. Cu alte cuvinte, un spirit care a ajuns să creeze laboratorul a luat, deja, o opțiune în plus pentru dezvoltare în fața celorlalte.
Laboratorul, ca spațiu închis în care omul încearcă să stoarcă de la natură posibilitățile ei imaginabile și neimaginabile, în care se desfășoară experimentul, în care omul îl imită pe Dumnezeu încercînd și își actualizează potențialul creator, spațiu în care poți greși tot timpul doar pentru a avea o dată, o singură dată și decisiv, dreptate – laboratorul, așadar, este un produs al spiritului european, preluat, desigur, de toate civilizațiile Pămîntului, spre beneficiul general al speciei. Faptul că noi am fost primii în stare să organizăm laboratoare și să practicăm, sistematic și riguros, experimente din ce în ce mai complexe, vorbește despre o anume superioritate a spiritului european.
Interesant este că primele laboratoare se leagă de dezvoltarea vieții monahale. Neîndoielnic, și înainte de Evul Mediu timpuriu oamenii făceau știință. Matematica, astronomia, proto-fizica, alchimia, lingvistica, agronomia și cîte altele existau deja. Nu mai vorbesc despre drept, teologie, istorie și geografie – dacă admitem că și acestea sînt ”științe”. Sigur, și înainte de Evul Mediu timpuriu oamenii făceau experimente. Dar nu făceau nici științe și nici experimente în condiții de laborator, nu în spații închise anume menite să favorizeze combinarea elementelor, sistematică și după metodă, spre a obține altceva sau, pur și simplu, pentru a vedea ce se poate obține. Pe lîngă temple ori pe lîngă suverani luminați, în orașele antichității existau, se știe, fel de fel de oameni care se îndeletniceau cu științele sau cu magia ori cu amîndouă de-odată, la acel timp diferența fiind relativ greu de făcut. Omul observă cu voluptate și pătrundere lumea exterioară de cînd se știe – o învață. Dar laboratorul, încă, nu exista. Abia în condițiile fărîmițării haotice de după căderea Imperiului Roman, și în legătură cu viața monahală, laboratorul a putut apărea. Mănăstirea s-a dovedit a fi spațiul propice pentru apariția laboratorului pentru că, la acel timp, doar ea putea asigura condițiile esențiale ale muncii specifice: izolare și liniște.
Dar, viața monahală nu este o invenție europeană. Primele mănăstiri despre care știm cu certitudine că au existat datează din secolul IV î.d.Hr. și se află în spațiul budist. Cum de ele nu au favorizat apariția laboratorului. Răspunsul e evident și ține, pe de o parte, de esența budismului (pentru care natura este ”maya”, o iluzie ce se cere a fi depășită), dar și de specificul vieții monahale budiste (în care nu există ”ascultarea” și, prin urmare, nu există o riguroasă diviziune a activităților monahilor în timpul dintre două rugăciuni). Așadar, monahismul creștin, ajuns el însuși în zorii Evului Mediu la o anume așezare în sine, a putut fi cadrul apariției și dezvoltării laboratorului. Cum spuneam, profesorul Constantinescu considera că spiritul capabil să producă laboratorul, adică spiritul european, reprezentînd însumarea tradiției minții greco-romane cu inima creștină, nu are, încă, egal în privința creativității științifice. Nu este, deci, de mirare că marile Universități ale lumii, cu tot cu laboratoarele lor, în spațiul spiritului european se găsesc, iar mințile strălucite din alte culturi, aici vin să învețe. Potențialul acestui spirit de a produce tehnologie este uriaș, iar cei care se gîndesc să-l întreacă în această privință vor avea multe secole de lucru. Menționînd că America este produsul civilizațional al Europei, fiind ea însăși o sinteză actualizată a culturii triunghiului Ierusalim – Atena – Roma, spun și eu că avem toată îndreptățirea să fim, deopotrivă, optimiști și responsabili din postura de membrii ai civilizației care, printre altele, a inventat laboratorul.
Mi-am adus aminte de această agreabilă conversație de acum aproape 20 de ani zilele trecute, citind comentariile unor plăvani care încă mai cred că știința este opusul religiei.
Opiniile exprimate în paginile ziarului aparțin autorilor.
Recomandările noastre
