La a șasea încercare simțea că își va nărui iremediabil viitorul dacă nu reușea. A intrat în sala de examen cu toți ochii pe el – deja era un personaj cunoscut. Iar a venit ăsta să se facă judecător!

Gras ca un butoi de untură, cu urechile mari și pleoștite, s-a așezat în fața comisiei de examinare așteptând o minune. A vorbit puțin și așezat, cântărindu-și fiecare cuvânt cu precizia unui bijutier. Inima îi bătea să-i rupă coastele – trebuie să reușesc! Membri comisiei își plimbau șoaptele de la o ureche la alta. Decizia era strânsă.

– Admis!

Simțea nevoia să își curețe sufletul de zgura mediocrității în care trăise până atunci. Purificat și arogant, după doi de pregătire specifică, intrase în sala de judecată cu moralitatea cât o catedrală. Privea în jur cu o superioritate îngăduitoare, gândind că toată adunătura asta pestriță venise la el pentru dreptate. Cu greu își stăpânise emoțiile la prima ședință de judecată – câțiva avocați îi dăduseră de furcă, tot invocând lucuri, vrând parcă să-l intimideze.

Își încleștase pumnii pe sub masă până la sânge – sunteți la mâna mea acum. Rezistase, nemișcat ca un sfinx, sugrumându-și orice reacție de furie și dispreț. Și brusc a avut o revelație – îi ura pe avocați. Ba mai mult, găsea că sunt absolut inutili și mulți.

În scurtă vreme i se spunea „judecătorul amendă”. Nu exista termen fără sancțiuni. Se făceau pariuri și toată lumea aștepta curioasă și cu gâtul întins.

– Care este motivul amânării? Cine a solicitat dosarul?
-Eu, domnule președinte.
– Cine ești dumneata? Doar n-ai pretenția să te cunosc.
– Sunt inculpatul. Domnul avocat a fost operat și vă roagă să dați un termen.
– Omule, aici nu-i biserică să ne rugăm, domnul avocat era obligat să-și asigure substituirea.
– Domnule președinte, eu nu vreau alt avocat. Al meu e cel mai bun.
– Nevinovăția e cel mai bun avocat, ține minte vorbele astea. Și e gratis. Se respinge cererea de amânare, rămâneți la ordine. Avem avocat din oficiu? 

Din sală nu răspundea nimeni. La naiba, se vedea obligat să admită cererea avocatului. Dar măcar să îl usture :

– Având în vedere că Baroul nu a binevoit să răspundă solicitărilor instanței, dispunem acordarea unui nou termen. Și amendarea domnului avocat cu suma de 5.000 de lei pentru neasigurarea substituirii și amânarea nejustificată a cauzei.

Altădată, pe când judeca o cerere a parchetului de arestare preventivă a unei femei acuzate de înșelăciune și delapidare :

– Domnule președinte, am doi copii acasă și o mamă bolnavă. Vă rog din suflet dați-mi măcar un arest la domiciliu.
– Femeie, arestarea nu e un test grilă ca să bifezi ce variantă îți convine. Nu ți-a explicat avocatul că aici ești la mâna judecătorului? Dai declarație?
– Domnule președinte, clienta mea își rezervă dreptul la tăcere.
– Domnule avocat, din inutil ați devenit dăunător. Nici măcar nu v-am dat cuvântul.
– Domnule președinte, respectuos vă solicit să vă cereți scuze. În caz contrar, am să-i cer clientei mele să vă recuze.
– I-auzi? Și care ar fi temeiul, mă rog?
– Aprecierea pe care tocmai ați făcut-o în legătură cu pregătirea mea profesională.

Invadată de frică, inculpata plângea și era dispusă să declare orice.

– Nu plânge, te face urâtă. Mă recuzi sau dai declarație?
– Domnule președinte, vă rog să luați act că din acest moment încetează contractul meu de asistență juridică. Vă solicit și o copie a înregistrărilor de ședință.
– Nu mai aveți nicio calitate în cauză, deci n-aveți cum să formulați o asemenea cerere. Cât despre încetarea contractului de asistență juridică cu inculpata, consider că este făcută cu rea credință. Motiv pentru care dispun amendarea dumneavoastră cu suma de 5.000 de lei. Vă rog să prezentați buletinul doamnei grefier după care părăsiți sala.

Inutil să vă mai spun că femeia a fost arestată preventiv, asistată fiind de un avocat din oficiu gata speriat. Mândru de isprava lui, Aurel stătea în camera de chibzuință redactând minutele hotărârilor pronunțate. Încheierea de amendare a avocatului i se părea de o importanță vitală și încerca să își potrivească cele mai alese cuvinte pentru motivarea ei.

– Auzi, de ce urăști tu avocații ? l-a întrebat într-o zi colegul de birou.
– Eu urăsc mediocritatea. E vina mea că baroul geme de proști?
– Am aici o cerere de anulare a unei amenzi pe care ai dat-o unui avocat după ce l-ai făcut inutil și dăunător. Ce naiba te-a apucat?
– Nemernicul ăla? Sper că i-ai respins-o. Și poți să îl amendezi și tu pentru rea credință. Eu așa fac de fiecare dată când am cereri din astea.

Colegul de birou împietrise de-a binelea – cum să-i spună că admisese cererea avocatului și îi anulase amenda? De la nebunul ăsta te puteai aștepta la orice. Și nu greșea. Aurel urmărise soluția la condică și se simțea trădat. Cum era posibil ca un judecător să admită cererea unui avocat împotriva altui judecător? Lucrurile nu puteau rămâne așa.

Acest coleg era un trădător și trebuia eliminat. A început prin a încuviința o cerere de recuzare a acestuia, vădit neîntemeiată. Să vadă și el cum e nedreptatea! După care a început să îl monitorizeze – cu cine vorbește, ce prieteni are, ce soluții dă. După o lună strânsese suficient material pentru o sesizare a inspecției judiciare și a colegiului de conducere. Aurel găsea că e nepermis ca un judecător să interacționeze cu avocații pe holurile instanței, să le zâmbească ori chiar să se oprească cu ei la discuții. La fel de grav era și faptul că acest judecător avea opinii politice pe care le expunea în birou și vorbea urât despre ministrul justiției ori despre CSM. Scrisese toate astea asumându-și sesizările și solicitând să fie chemat pentru lămuriri suplimentare.

Președintele instanței, om așezat și chibzuit, se gândise să-l invite pe Aurel la discuții pentru ca acest conflict să nu capete dimensiuni nedorite. Neinspirată decizie! Aurel se simțise controlat și hărțuit, astfel că președintele s-a trezit cu o plângere penală de abuz în serviciu, plus o sesizare la CSM. Cum iși permitea să se amestece în deciziile lui ?

– Dar nu mă amestec în deciziile tale. Îți spuneam doar că am primit zeci de plângeri de la avocați nemulțumiți. Care nu se vor opri aici. E păcat să îți distrugi cariera pentru așa ceva.
– Deci mă și amenințați!

Neavând prieteni sau rude apropiate, Aurel nu avea cui se plânge. Așa că singurii lui sfătuitori erau conștiința, care începuse să îl părăsească destul de des și alcoolul, prieten fidel, dar tăcut. Începuse să bea atât de mult de ziceai că vrea să-și înece măruntaiele. Nu putem ști dacă își motiva și hotărârile cu capul în pahar, dar, judecând după soluțiile pe care le dădea, bănuiala mai că se transforma în certitudine.

Degradarea fizică și morală începea să-și pună amprenta pe chipul și apucăturile lui. Devenea tot mai absent în sala de judecată. În ochii lui se citeau cele mai grele pedepse din codul penal, iar dacă vreun procuror de ședință îndrăznea să ceară vreo pedeapsă cu suspendare sau o achitare, îl scotea de guler afară și îl izbea cu argumente juridice de toți pereții.

Într-o altă zi, un procuror punea întrebări inculpatului ca și cum Judecătorul care ura achitările și avocații l-ar fi crezut nevinovat. Ba mai mult, amenințase un martor acuzator că se va sesiza pentru mărturie mincinoasă.

Aurel simțea că plesnește. A sărit de pe scaun ca o săgeată și a suspendat ședința fără motiv, în mijlocul audierilor. L-a scos pe procuror din sala de judecată, mai mult cu forța:

– Ai înnebunit? Ce-i cu întrebările astea? De când parchetul apără infractorii? Bagă-ți mințile în cap că nu mai intri în sala mea!
– Aurele, e nevinovat, îți spun.
– Pe dracu! E nevinovat dacă spun eu. Să nu te prind că-mi ceri vreo suspendare.
– Am vorbit cu șefu. Cer achitare. Dosarul e prost făcut.
– Cum achitare, mă? După ce a fost arestat șase luni? Îți bagi colegii în căcat?

Aurel vorbea de parcă avea cărbuni încinși în gură. L-ar fi sugrumat pe procurorul ăsta idiot.
Ședința a fost reluată, dar Aurel simțea că nu a reușit să-l sperie pe reprezentantul parchetului. Căuta în minte soluții ca să nu rămână în pronunțare, ca să nu-i dea ocazia procurorului să ceară achitarea. Nu pentru că s-ar fi simțit obligat în veun fel să țină cont de părerea acuzării, dar era o chestiune de principii. Așa ceva nu se face. 

– Reluăm declarația martorului și ne cerem scuze pentru întrerupere. Domnul procuror are o poziție oscilantă și am apreciat că trebuie lămurită.

Luat prin surprindere, omul a înțepenit a mirare. Toți ochii erau pironiți asupra lui. Procuror fiind, avea din start circumstanțe agravante. Pe asta miza și Aurel, să asmută lumea împotriva lui. Inculpații își făceau mii de gânduri – ce naiba însemna poziție oscilantă? Cum ies ăștia afară să se lămurească între ei? Dacă procurorul a făcut presiuni asupra judecătorului ?

– Domnule președinte, clientul meu înțelege să formuleze o cerere de recuzare a procurorului de ședință.

Aleluia! Și-a spus în gând Aurel. Avocatul căzuse în plasă – prostul ăsta m-a scăpat de procuror mai repede decât mă așteptam. Până la termenul următor îl schimb.

– Vă ascult, domnule avocat. O aveți formulată și în scris? Oricum va fi consemnată și în încheierea de ședință.
​- Bănuiesc că veți acorda un nou termen?
A insistat avocatul bucuros că nu se vor judeca cu un procuror ostil ce făcea presiuni pe completul de judecată.

– Uite cum mi-ați citit gândurile. Chiar asta voi face. Toată lumea mulțumită?

Procurorul s-a ridicat să ia cuvântul, dar nimeni nu-l asculta. Lumea ar fi vrut să arunce cu pietre, dar de unde să le ia? Aurel era fericit – în sala lui de ședință un procuror nu va cere niciodată achitarea. Niciodată !