Plonjarea pentru distanță este o disciplină sportivă mai puțin cunoscută, dar fascinantă, care implică săritura în apă de pe o platformă sau trambulină cu scopul de a parcurge cea mai mare distanță sub apă fără nicio mișcare activă după impactul cu apa. Această disciplină era parte a programului olimpic în trecut, dar a fost eliminată din competițiile oficiale.

Această disciplină nu este doar o provocare fizică, ci și una de strategie, deoarece sportivii trebuie să calculeze exact forța și unghiul săriturii pentru a maximiza distanța parcursă sub apă.

Fascinanta plonjării pentru distanță

William Dickey se clatină pe marginea blocului de scufundări, contemplând apele liniștite ale lacului de dedesubt. Este un viitor campion la înot, un sportiv de elită și membru al New York Athletic Club. Numai că el nu prea se potrivește tiparelor. Îmbrăcat într-un costum de baie larg, dintr-o singură piesă, din lână, și cu o mustață stufoasă în formă de chevron, nu are nici un mușchi proeminent și nici un trunchi în formă de V la vedere. Concurentul respiră adânc în cadrul său bine capitonat și se aruncă ușor, cu brațele întinse, în apa de dedesubt.

Este o zi caniculară de septembrie în Forest Park din St Louis, Missouri, iar Dickey participă la Olimpiada din 1904. Câteva secunde mai târziu, el plutește la suprafața lacului. Stă cu fața în jos, perfect nemișcat și plutește ușor în derivă, corpul său este înghețat într-o întindere lungă. Este impresionant, cursa merge bine. Se mișcă ca un buștean prins de o briză ușoară, cam cu viteza unei rațe adormite. Ar putea el chiar să doboare recordul?

Este vorba despre „plonjarea pentru distanță”, o cursă care era cândva un element de bază al oricărei competiții de înot, la fel de convențională ca stilul liber de 50 m sau stilul spate de 100 m. Apoi a dispărut în tăcere din calendarul sportiv din întreaga lume. Acum, chiar și înotătorii profesioniști nu au mai auzit de ea.

Simplitatea scufundării pe distanță

Scufundarea pe distanță, așa cum mai era cunoscută, sfida convențiile obișnuite ale atletismului. Nu necesita forță supraomenească, rezistență, agilitate, viteză sau chiar fler creativ, de fapt, în afară de o scufundare inițială, orice formă de efort era strict interzisă. Dar, mai presus de toate, era, de asemenea, potrivit multor contemporani, extrem de plictisitor de privit și deține distincția dubioasă de a fi fost etichetat drept cel mai prost, cel mai ciudat și cel mai plictisitor sport olimpic din toate timpurile. Dar a fost într-adevăr atât de ușor? Și își merită oare reputația sa obositoare?

Regulile concursului de scufundări pe distanță erau la fel de speciale ca cele ale oricărui sport. Concurentul începea cu o scufundare în picioare obișnuită, de genul celei pe care o poți încerca în piscina hotelului în vacanță, ocazională și nu foarte ambițioasă. Acesta era „plonjarea” și se făcea de la o înălțime de 46 cm, fără o trambulină.

Odată ajuns în apă, concurentul trebuia să își mențină corpul perfect nemișcat, nu putea mișca niciun mușchi sau să se propulseze în vreun fel. Existau două modalități de evaluare a performanței. Astfel, câștigătorul era fie persoana care parcurgea cea mai mare distanță înainte de a fi nevoită să ridice fața pentru a respira, fie concurentul care atingea cea mai mare distanță într-un minut.

După o alunecare lentă sub apă, plonjorul se ridica inevitabil la suprafață, unde continuau să plutească pasiv, cu brațele întinse, sperând să mai adune câțiva centimetri. În timp ce pluteau, era atât de puțină acțiune, încât sportivii ar fi putut fi confundați cu cei care au adormit brusc. Ca urmare, evenimentul a fost calificat drept „plutire competitivă”.

Proba a fost exclusă din competiție

În 1930, scriitorul sportiv John Kieran și-a expus punctul de vedere: „Tipii eleganți și puternici care participă la acest eveniment obositor se aruncă pur și simplu în apă și plutesc ca niște airberguri”.

Chiar și jurnalistul britanic Archibald Sinclair, care simpatiza cu scufundările de la distanță, a declarat cu subiect și predicat că această activitate era adesea exclusă din competițiile de înot deoarece nu producea emoție în rândul spectatorilor. În concluzie, „pentru cei neinițiați, concursurile par o pierdere absolută de timp”, scria el în cartea Swimming, publicată în 1893.

Cu abordarea sa relaxată față de efortul fizic. Scufundarea la distanță a atras o distribuție improbabilă de campioni care altfel nu s-ar fi implicat în sportul de performanță. Aceștia aveau tendința de a fi înotători indiferenți. Astfel, marea majoritate aveau mai multă grăsime corporală decât sportivul mediu din zilele noastre.

Să luăm exemplul lui Frank Parrington, care a stabilit actualul record mondial de 26,4 m. Atunci când nu se plimba foarte încet prin apă, câștigând de 11 ori campionatul de scufundări al Amateur Swimming Association. Acesta a lucrat ca sergent de poliție în Liverpool. Dave Parrington, antrenor principal de scufundări la Universitatea din Tennessee, este nepotul său. El explică faptul că Frank Parrington s-a apucat de scufundări la distanță în perioada în care a servit în Primul și al Doilea Război Mondial.

Era un „om mare, cu piept mare și un pic de burtă”. Probabil că a făcut cunoștință cu acest sport la băile de înot locale, spune Dave Parrington. Acesta sugerează că acest fizic l-ar fi împins în direcția acestei probe speciale.

Prin urmare, plonjarea pentru distanță este mai mult o curiozitate istorică decât un sport popular, dar continuă să fascineze prin unicitatea sa.