Istoria are ceva căutare pe piața românească. În sine, acesta este semn bun.
Înseamnă că trecutul valorează, totuși, ceva în ochii contemporanilor. În general, societatea românească valorizează pozitiv pe oamenii care știu ce s-a întîmplat cîndva, în vremuri în care nici unul dintre noi nu era pe lume, iar toți participanții la evenimentele povestite au murit de mult. Citind în ultima vreme fel de fel de producții ale istoricilor noștri, mi-am adus aminte de ideile în materie ale unui autor pe care îl admir constant de vreo 20 de ani, spaniolul José Ortega y Gasset (1883 – 1955).
În mai multe cărți, în diverse conjuncturi intelectuale, de fiecare dată îmbogățind-o, spaniolul revine asupra unui soi de mică teorie proprie asupra istoriei. Ca orice teorie proprie, și această pleacă de la o idee a altuia. Urmînd o idee de mare succes la cumpăna dintre secolele al XIX-lea și al XX-lea, Ortega y Gasset considera că adevărata natură umană este istoria sau, în cuvintele cuiva ca Dilthey (pe care Ortega y Gasset îl citea atent), ”omul nu este natură, ci istorie”. Dar ce este istoria, de vreme ce este altceva decît natura, ba chiar o înlocuiește pe aceasta în alcătuirea omului? Plecînd după răspuns, Ortega y Gasset constată că există întotdeauna o oarecare (mai mică sau mai mare) diferență între ceea ce spunem și ceea ce gîndim. Nu e vorba despre ipocrizie sau minciună – cazuri în care diferența este intenționată. E vorba despre neputința cuvintelor ori lipsa de pricepere/inspirație a vorbitorului de a exprima exact melanjul de rațiune și afectivitate care lucrează mereu și complicat în noi cînd vorbim. Astfel, Ortega formulează două observații pe care, mîndru, le numește ”legi”. Prima: orice cuvînt este deficient. Adică, oamenii nu reușesc niciodată să spună pe de-a întregul ceea ce doresc să spună. A doua: orice cuvînt este exuberant. Adică, orice vorbire spune mai mult decît intenționa vorbitorul, uneori chiar și lucruri pe care acesta intenționa să nu le spună. Cele două ”legi” sînt doar aparent contradictorii – în realitate, exprimă un întreg coerent. Concluzia aplicării lor simultane este că nu putem decît discursuri care ratează conformitatea exactă cu ceea ce vrem să spunem fie din prea puțin, fie din prea mult. Vorbind, aproximăm – fie în plus, fie în minus – ceea ce vrem, de fapt, să spunem. Mai departe, Ortega y Gasset spune că șansele unei bune comunicări (i.e. o comunicare în care această aproximare este minimă) între contemporani sînt cu mult mai mari decît șansele unei comunicări peste generații. Motivul este acela că de-odată trăitorii au aceleași repere culturale, același grad de cunoaștere a lumii, sînt posedați de cam aceleași duhuri. Cînd încercăm să comunicăm cu morții – adică, să ascultăm ceea ce ne-au spus ei ori să-i chestionăm revizitîndu-i, ne este infinit mai greu tocmai pentru că mediile culturale diferă. Exemplul cel mai bun: limbă însăși. Un vorbitor de română din 2015 va înțelege destul de greu ce i-a transmis un vorbitor de română din 1815. Revenind la teoria lui Ortega y Gasset, închei spunînd că, pentru el, istoria este exact știința comunicării cu strămoșii. Să poți cunoaște toate determinările concrete ale timpului lor pentru a înțelege cît mai precis ce au să ne spună. Ortega zice, undeva, chiar că istoria este o ”tehnică a comunicării cu morții”. Nu înseamnă, firește, că cei de dinainte au avut întotdeauna dreptate, după cum nu e sigur că s-au înșelat atît de des pe cît ar credem noi azi. Sigur este că istoria înseamnă ascultarea lor și, pentru asta, dezvoltarea capacităților (prin acumulare de cunoștințe) de a-i înțelege.
La noi, de cînd cu piața liberă, am impresia că istoria devine un fel de bățoșenie ”hai să vă spun eu cum a fost”. Duhul analiștilor tv se duce și spre cei care fac din istorie o profesie, infestîndu-i cu morbul urechismului cu mare trecere la mase. În căutarea succesului, istoricul român devine oleacă impostor pentru că ține să ne explice, rapid și ”pe înțelesul tuturor”, o epocă de care nu își ia răgazul să se apropie (pentru a încerca să comunice cu morții), ci pe care o aduce acum și aici, lîngă noi. Istoria a devenit la noi o știre din prezent (redactată și explicată exact în stilul imbecil în care se redactează și se explică știrile de fiecare zi) și nu o comunicare cu morții. Așa, o ucidem zi de zi.
Recomandările noastre
