„Guvernul Meu I”, cel condus de Dacian Cioloș, îl obținuse după tragedia de la Colectiv, în 4 noiembrie 2015, când cabinetul Ponta a demisionat și când subconștientul l-a trădat pe primul meditator al țării și l-a împins la celebrul denunț: „A fost nevoie să moară oameni, ca această demisie să se producă”.

Anul ăsta, dirijorii din umbră ai maselor de manevră nu i-au mai mânat ordonat-excitați în număr mare pe naivi, ca să nu le zic altfel. Au ieșit de capul lor, cei care au ieșit, la nu știu nici ei ce, care la comemorare, care să asculte un pianist, unii „pentru că așa nu se mai poate”, sau „pentru că se gândesc la copiii lor”, alții „pentru că fără penali” sau „împotriva autorităților”, restul pentru că fel de fel de alte inepții, 75 la număr, multe și contradictorii. De data asta, sforarii nu au mai vrut deloc să schimbe guvernul, pentru că președintele Iohannis are nevoie de premierul Dăncilă ca de oxigen de munte, adică de voturile PSD după turul I al alegerilor din toamnă, pentru a-l învinge pe Barna, sau chiar de prezența ei în turul II, după ce ar scăpa de Barna în primul tur.

Nevoile fiind altele, anul acesta, de 10 august, a fost un fel de serbare câmpenească. Dacă anul trecut a fost nevoie de lume multă, scandal, bătăi, gaze, îmbrânceli, emoții, a fost din toate, și scandal, și emoții, anul ăsta nu a mai fost. A fost liniște, lume puțină, ordine, disciplină, plimbări, muzică, căscat gura, chestii d-astea, iar îmbrânceli nu s-au mai întâmplat decât între câțiva capi #rezistenți, care se confruntau care dintre ei să coordoneze vodevilul. A fost un fel de Cenaclu Flacăra, un fel Untold II. Ceea ce mi s-ar părea important acum, după vesela comemorare, ar fi ca oamenii să înțeleagă că la chestiile de masă cu consecințe bine calculate nu ies în stradă, ci că sunt scoși în stradă, mânați fix ca oile.

Este că e cam penibil când te prinzi că ai fost găină, că ai fost luat de agarici și că ai mușcat cu tot cu mal, ba ai mai și fost mândru? Nu este o consolare, dar este normal ca fiecare să ne-o furăm, fiecare la vremea lui, așa cum mi-am furat-o și eu, în 1990, în Piața Universității. Făceam gimnastică și corale pe acolo, pe notele unui informator al Securității, ale lui Marian Munteanu, în timp ce șmecherii împărțeau puterea și milioanele, iar prezența noastră justifica resuscitarea serviciilor de informații cu infuzie de vechi securiști. Pe de altă parte, cum se puteau strânge mai bine, la un loc, în Piața Universității, cei mai vocali și hotărâți opozanți ai regimului Iliescu, în vederea identificării și fișării lor? Deci, cum ziceam, este normal să contactăm boala asta rușinoasă, de a fi prost sub bagheta securiștilor, dar doar o singură dată, că dacă este de mai multe ori, nu mai este vorba despre naivitatea celui cu inocența intactă, ci despre imbecilitate.

Unii dintre români, aceia cărora agitprop-ii de pe Facebook au reușit să le pună anul trecut sare pe coadă și să îi scoată din casă fără să știe pentru ce, doar pe bază de emoții abil construite și canalizate, dar care anul ăsta nu au mai fost stimulați emoțional, adică nu au mai fost prostiți, vor înțelege cu siguranță cele de mai sus. Mai mult, dacă vor face efortul să își amintească ce anume i-a pus în mișcare anul trecut, ceva ce anul ăsta nu a mai existat, pentru că anul ăsta nu mai era nevoie, vor înțelege și mai bine. Ei bine, stimulul care i-a pus pe oameni în mișcare anul trecut era generat în vederea dărâmării unui guvern și înlocuirea lui cu altul, pe placul lui Iohannis, iar anul ăsta nu a mai fost generat, pentru că nu mai trebuia dărâmat niciun guvern. Asta, pentru că guvernul Dăncilă este pe nevoia lui Iohannis. El este cheia spre al doilea mandat de vacanțe, huzur, moțăieli și partide de golf în mijlocul săptămânii. În sfârșit, Klaus Iohannis are „Guvernul Meu II”. Plimbarea la Șosea pe acorduri de pian, botezată „Mitingul din 10 august 2019”, a demonstrat-o din plin.

 

Te-ar putea interesa și: