Întâi de toate, pentru a înțelege modificările Codului de procedură penală, ar trebui să înțelegem ce înseamnă activitățile specifice culegerii de informații ale serviciilor secrete.

Legea care reglementează aceste activități este Legea nr. 51/1991 privind securitatea națională. În baza acestei legi, autoritățile cu atribuții în domeniul siguranței naționale, pe baza unui mandat emis de judecători anume desemnați din cadrul Înaltei Curți de Casație și Justiție au posibilitatea de a efectua interceptări telefonice pentru combaterea amenințărilor la adresa siguranței naționale, definite de art. 3 din Legea nr. 51/1991.

Potrivit art. 21 alin.(1) din Legea nr. 51/1991, “Datele și informațiile de interes pentru securitatea națională, rezultate din activitățile autorizate, dacă indică pregătirea sau săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală, sunt reținute în scris și transmise organelor de urmărire penală, potrivit art. 61 din Codul de procedură penală, însoțite de mandatul emis pentru acestea, la care se adaugă propunerea de declasificare, după caz, totală sau în extras, potrivit legii, a mandatului. Convorbirile și/sau comunicările interceptate, redate în scris, și/sau imaginile înregistrate se transmit organelor de urmărire penală în integralitate, însoțite de conținutul digital original al acestora.”

Astfel, organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale, în măsura în care constată că ar urma să fie săvârșită o infracțiune, ori că aceasta a fost săvârșită deja, sunt obligate să informeze organele de urmărire penală. 

Aceste informări însă nu reprezintă probe în procesul penal, ci doar au caracterul unor acte de sesizare ale organului de urmărire penală.

Organul de urmărire penală este cel care are atribuții în cadrul procesului penal, respectiv să culeagă și să administreze probe care să contureze soluția ce impune, conform legii.

Organele cu atribuții în domeniul siguranței naționale, conform legilor de organizare și funcționare, nu sunt organe de cercetare penală și, pe cale de consecință, ele nu pot administra probe într-o cauză penală, obiectul lor de activitate fiind, evident, altul.De aceea, Curtea Constituțională a României a sancționat prin numeroase decizii imixtiunea serviciilor de informații în cadrul procesului penal.

Așadar, deși în expunerea de motive a proiectului legislativ se invocă necesitatea corelării Codului de procedură penală cu deciziile Curții Constituționale, din analiza modificărilor propuse se constată că, în realitate, se urmărește evitarea acelor decizii care au statuat asupra nelegalității activității desfășurate de serviciile de informații în cadrul procedurilor penale.

Cadrul general de reglementare a activității de urmărire penală este reprezentat de Codul de procedură penală, care statuează clar la art. 3 alin.(4) că “În exercitarea funcției de urmărire penală, procurorul și organele de cercetare penală strâng probele necesare pentru a se constata dacă există sau nu temeiuri de trimitere în judecată.”

Astfel, sunt consacrate organele de stat care efectuează activitatea de urmărire penală, serviciile de informații neavând vreun rol în aceste proceduri.

În plus, în condițiile în care mandatele de siguranță națională sunt emise exclusiv de Înalta Curte de Casație și Justiție, verificarea legalității lor de judecătorul de cameră preliminară din cadrul unei instanțe inferioare, știrbește din competența exclusivă a Instanței Supreme și este vădit neconstituțională.

În aceste condiții, preocuparea executivului legată de introducerea serviciilor de informații în cadrul procedurilor penale, pare mai degrabă justificată de interese oculte care au ca scop evitarea garanțiilor impuse de Constituția României, legea fundamentală a țării.

Nota redacției: Dl Flavius Radu este avocat în Baroul București