Sursa foto: arhiva EVZ
Din cuprinsul articolului
„Când au venit după comuniști, nu am spus nimic — nu eram comunist. Când au venit după social-democrați, nu am spus nimic — nu eram social-democrat. Când au venit după sindicaliști, nu am spus nimic — nu eram sindicalist. Când au venit după evrei, nu am spus nimic — nu eram evreu. Când au venit după mine, nu mai rămăsese nimeni care să vorbească.”— pastorul Martin Niemöller
Pastorul Martin Niemöller nu a scris acest text ca pe un poem sau ca pe un manifest literar, ci l-a rostit, în diferite forme, după război, ca pe o mărturisire care venea prea târziu și tocmai de aceea avea o greutate pe care nu o mai putea evita.
Niemöller fusese, la început, un om al ordinii, un fost ofițer de marină care a privit cu o anumită simpatie ascensiunea lui Adolf Hitler, așa cum au făcut mulți germani dezorientați după haosul Republicii de la Weimar, și nu s-a opus din primul moment regimului nazist, ci doar atunci când acesta a început să intervină brutal în viața Bisericii, încercând să o subordoneze și să o transforme într-un instrument ideologic.
În acel punct, Niemöller devine unul dintre vocile Bisericii Mărturisitoare, o mișcare de rezistență protestantă care refuza controlul statului asupra credinței, dar opoziția lui rămâne, inițial, limitată și nu vizează întregul mecanism al represiunii, ci mai ales încălcarea autonomiei religioase, ceea ce spune deja ceva despre felul în care oamenii reacționează: nu la nedreptate în sine, ci la nedreptatea care îi atinge direct.
Pentru această opoziție este arestat în 1937 și trimis, fără proces real, în lagărele de concentrare, inclusiv la Dachau, unde rămâne până aproape de sfârșitul războiului, iar experiența aceasta, mai mult decât orice discurs teologic, îi schimbă radical perspectiva asupra propriei tăceri din anii anteriori.
Textul citat apare după 1945, în predici și intervenții publice, nu ca o analiză politică, ci ca o confesiune morală, în care el recunoaște, indirect, că nu a vorbit atunci când alții erau persecutați — comuniști, social-democrați, evrei — pentru că nu se identifica cu ei, pentru că nu erau „ai lui”, și că această tăcere selectivă a făcut posibilă, pas cu pas, extinderea răului până la punctul în care nu mai rămăsese nimeni în afară.
De aceea textul nu are o formă fixă și nici nu trebuie citit ca un document istoric exact, ci ca o formulă repetată, aproape obsesiv, în fața unor comunități care aveau nevoie să audă nu doar ce s-a întâmplat, ci cum a fost posibil să se întâmple, și mai ales ce rol a jucat fiecare în această alunecare lentă spre complicitate.
În fond, ceea ce spune Niemöller nu este că oamenii au fost răi în mod spectaculos, ci că au fost tăcuți în mod obișnuit, iar această tăcere, distribuită egal între milioane de indivizi care aveau fiecare motivele lor, a devenit, fără să pară, una dintre cele mai eficiente forme de colaborare cu răul.
Nu m-am gândit niciodată că o propoziție atât de simplă poate să capete, dintr-odată, o greutate fizică, aproape apăsătoare, ca și cum ar sta undeva în aerul camerei și ar coborî încet peste mine, fără zgomot, ca o vină pe care încă nu știu dacă sunt pregătit s-o recunosc.
Când au venit să închidă o televiziune, presa (ce a mai ramas din ea), a ridicat din umeri, aproape ușurată. Nu era o televiziune „a lor”, nu ii reprezenta și din varii motive nu le plăcea. Pe cei care avuseseră coflicte cu acea televiziune i am înțeles. Dar ceilalți, mulți, au tăcut. S au găsit imediat justificări, cuvinte cuminți și curate, care să le acopere liniștea, pentru că nimic nu e mai ușor decât să accepți o nedreptate atunci când ea vine peste cineva pe care oricum nu-l suporți.
Au închis, în aceeași zi, și un radio, dar tot nu suficient cât să se spună ceva, fiindcă majoritatea au învățat limbajul epocii, această limbă moartă care circulă perfect: „reglementare”, „derapaj”, „responsabilitate” ”fapte penale”, și în fiecare dintre aceste cuvinte încăpea, fără să se vadă, propria comoditate, pe care o confundăm prea ușor cu luciditatea.
Îmi spun că nu e același lucru, că fiecare caz trebuie judecat separat, dar simt, cu o claritate care mă incomodează, că nu diferențele mă liniștesc, ci faptul că nici pe mine nu mă privește încă direct, și că această distanță e, de fapt, singura mea apărare.
Pentru că, dacă ar fi să rescriu citatul, nu l-aș mai simplifica, ci l-aș face mai exact pentru mine: când au venit după cei care mă enervau, nu am spus nimic, fiindcă mă enervau; când au venit după cei pe care îi consideram ridicoli, nu am spus nimic, fiindcă îi consideram ridicoli; iar când vor veni după mine, nu va mai rămâne nimeni, nu pentru că ar fi dispărut toți, ci pentru că fiecare dintre noi a ales, la un moment dat, să tacă exact acolo unde i-a fost mai comod.
Nu știu dacă asta e deja vină sau doar începutul ei, dar știu că există un punct în care tăcerea încetează să mai fie neutralitate și devine, fără să facă zgomot, o formă de participare.
„Μὴ κρίνετε, ἵνα μὴ κριθῆτε” — nu judecați, ca să nu fiți judecați, spune Evanghelia, și de fiecare dată când citesc propoziția asta simt în ea o invitație la retragere, la o formă de tăcere care ar trebui să mă ferească de hybrisul verdictului, de tentația de a mă așeza deasupra altuia, ca și cum aș ști mai bine, ca și cum aș fi, în mod misterios, scutit de aceeași măsură.
În Evanghelia după Matei, capitolul 7, versetul 1 - „Nu judecați, ca să nu fiți judecați.” se traduce prin a judeca, dar și a condamna, a emite un verdict. Nu e doar „a avea o opinie”, ci a te pune în poziția de judecător. Deci sensul profund nu e: ”nu gândi critic”, ci mai degrabă: „nu te erija în judecător moral asupra altuia”.
Și totuși, aproape în același loc al conștiinței, apare vocea lui Martin Niemöller, care nu vorbește despre judecată, ci despre tăcere, despre acea absență a reacției care nu mai are nimic din smerenie, ci devine, încet, complicitate, iar cele două propoziții, puse una lângă alta, nu se anulează, ci se incomodează reciproc, ca două adevăruri care refuză să se lase simplificate.
Pentru că, dacă iau literal îndemnul de a nu judeca, risc să transform orice reacție într-o aroganță morală și să mă retrag într-o neutralitate care seamănă suspect de mult cu indiferența, dar dacă uit complet de el, ajung să confund vigilența cu plăcerea de a condamna, și atunci nu mai apăr nimic, ci doar îmi exersez, sub pretext moral, propriile antipatii.
Poate că diferența, atât cât există, stă într-un loc mai puțin spectaculos: nu în faptul de a vedea sau de a numi răul, ci în felul în care o fac, pentru că a nu judeca nu înseamnă a nu vedea, ci a nu transforma imediat vederea în sentință, în timp ce a nu tăcea, la Niemöller, nu înseamnă a deveni judecător, ci a refuza să te comporți ca și cum nu ai avea nici o responsabilitate.
Și atunci îmi dau seama că pot foarte bine să nu judec omul și, în același timp, să nu tac în fața faptei, că pot refuza verdictul asupra persoanei fără să accept liniștit ceea ce face, și că tocmai această separație, atât de greu de păstrat, e ceea ce lipsește cel mai des: fie ne repezim să condamnăm, fie ne refugiem într-o tăcere care ne salvează de efortul de a spune ceva.
În fond, poate că propoziția din Evanghelie nu mă învață să tac, iar cea a lui Niemöller nu mă învață să judec, ci amândouă, citite împreună, mă obligă la ceva mai incomod: să vorbesc fără să mă erijez în judecător și să nu mă erijez în judecător fără să folosesc asta ca scuză pentru a nu vorbi deloc.
