Intoleranţa s-a mutat de la dezbaterea antirasistă pe tărâmul climei

Un editorial de Gilles William Goldnadel pentru Le Figaro.

Nu sunt un climatosceptic, dar sunt foarte reţinut faţă de cei care folosesc climatul ca pe o negustorie politică.

Sunt îngrijorat de mediul înconjurător contemporan, dar mai ales de mentalul contemporanilor mei după trecerea taifunului mediatic Greta.

Nu sunt climatosceptic, scriam, dar şi dacă aş fi, curajul meu intelectual nu este suficient de suicidar ca să îl aştern într-un text electronic.

Am povestit într-o cronică anterioară cum, după întâlnirea noastră televizuală, caniculară şi tumultoasă, d-na Brune Poirson (ministru secretar de stat pentru Mediu în guvernul Franţei) a numit pe Twitter drept „criminale” afirmaţiile mele, care constau în a mărturisi cu smerenie că recunoşteam fenomenul încălzirii climatice, dar nu ştiam să cuantific cât din el este provocat de aportul oamenilor.

S-a dovedit astfel ştiinţific că simplul fapt de a nu adera în totalitate la teza IPCC (Intergouvernamental Panel of Climate Change), oricât ar fi ea de unică, ceea ce de asemenea îmi permit să mă îndoiesc, este literalemente acuzat de crimă.

De la aceasta periculoasă experienţă mediatică, ingnorantul care semnează a constatat că toate tentativele de a contesta afirmaţia oficială emanând de la ONU este privită cu deriziune, dacă nu cu suspiciune.

Astfel, de pildă, Comitetul celor 50 de „realişti” care a avut nebuneasca îndrăzneală de a o contesta s-a văzut pus sub lupă şi investigat cu afurisenie, mai ales de către ziarul (elveţian) Le Temps, care trebuie să ştie despre ce vorbeşte.

O anchetă cvasi-poliţistă în toată regula a fost declanşată de comisarii genevezi care au crezut de datoria lor să observe că un cutare semnatar nu era decât membru „emerit”, un altul doar „fost” universitar, un altul, în fine, oroare absolută şi mama tuturor groazelor, a fost angajat în industria petrolieră.

Pentru a încorona totul, dar voi avea curajul să o scriu?, unii dintre semnatari aparţineau „dreptei radicale”, ceea ce creează efectiv, prin confuzie, o atmosferă proastă.

Nu sunt foarte sigur că pedigree-ul membrilor IPCC a fost examinat cu tot atâta minuţiozitate.

Dar dacă tot am ajuns la consideraţii ideologice şi îmi afirmam în preambul neîncrederea faţă de ideologii climatului, recunosc în acest spirit poliţienesc şi procedurist marca inchizitorială a extremei stângi. Aceasta, în geniul său mutant, a luat frâiele ecologiei politice şi a climatului. Drept care, intoleranţa care caracteriza dezbaterea antirasistă a migrat acum pe tărâmurile mai virgine ale fecioarelor genului şi aerului.

Nu este nici un hazard cosmic că familia Thunberg poartă într-o frumoasă adunare tricourile Antifa, care sunt autentici fascişti de extremă stânga, care îşi propun să lupte fizic împotriva oricărei poluări politice neplăcute a minţilor.

Ajung acum la îngrijorările mele despre mediul mental.

Un spirit obiectiv care ar fi privit fără prejudecăţi prestaţia Gretei Thunberg la ONU nu ar fi putut trage altă concluzie decât că tânăra cu chip angelic se metamorfozase într-o puştoaică schimonosită, morocănoasă şi plină de ură, lăsând de-o parte orice diagnostic medical.

Sunt conştient că scriind aceste două fraze şi mai ales ultimele cuvinte, soarta mea este pecetluită. Este cea a ereticilor şi a contrarevoluţionarilor. Asta este legea celor mai recente religii seculare. Cu atât mai mult cu cât ultima este milenaristă.

Pentru că am contrazis-o în legătură cu Sfânta Greta, madonă pură şi de neatins, unii, printre care şi eu, am fost puşi la stâlpul infamiei de către simpatizanţii noului cult care nu cred decât în ea, atunci când nu îi acordă credit furiilor reverendului părinte Cochet (Yves Cochet – fost ministru al Ecologiei) care ne promite un sfârşit apocaliptic în mai puţin de 30 de ani.

Astfel, pioşii ecleziaşti de la Quotidien şi France Inter au crezut de cuviinţă că trebuie să remarce că denigratorii copilei sfinte pe care au uns-o sunt recrutaţi dintre masculii albi de peste 50 de ani, ceea ce corespunde, recunosc cu tristeţe, portretului meu robot.

În acest stadiu de decădere a mea fizică, morală şi intelectuală, să mai am puterea să observ că mişcările totalitare sunt tocmai ele cele care au exaltat tinereţea atât de frumoasă, de generoasă, de inocentă, fie pe ogoare, fie pe şantiere, mişcări numite nazism şi comunism?

Să mai vorbesc despre îngrijorarea ea privind starea de sănătate mentală, când văd adulţi guvernamentali precum domnul Trudeau prosternându-se în faţa unei copile mânioase şi poruncitoare, sau pe cei mai îndrăzneţi încercând să îi obiecteze cu unele argumente rezonabile şi cu infinită umilitate?

Este adevărat că cel dintâi crede că are multe pentru care să se pocăiască. În adolescenţă, şi-a înnegrit faţa cu funingine, trebuia acum să şi-o acopere cu cenuşă.

În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi, convertirea la mai puţină devoţiune a fost brutală, astfel că, pe 23 iulie, scria pe Twitter: „Mulţumesc Greta că ne aduci speranţa, nu ceda!”

Însă acum, când mica furie din Suedia vrea să dea în judecată Franţa în loc de China, iat-o pe secretara noastră de stat într-o stare de exaltare religioasă mai redusă: „Greta mobilizează disperarea şi ura celorlalţi”.

Dar trebuie să mă opresc, e dis-de-dimineaţă şi sună cineva la uşă.