Celebrul regizor a vorbit pentru EVZ despre cum îşi tratează protagoniştii, oraşele sale preferate, jurământul pe care şi l-a făcut la Paris şi despre motivul pentru care femeile sexy sunt cruciale pentru filmele lui
Woody Allen a explicat pentru EVZ cum de lungmetrajul său are părţi autobiografice, de ce nu s-ar atinge de 3D şi care sunt argumentele ce îl conving să filmeze într-un oraş anume.
EVZ: „Midnight in Paris” e o scrisoare de dragoste adresată Parisului. Cum aţi ajuns acolo prima dată? Woody Allen: Am fost acolo în 1964. Pe atunci făceam stand up comedy şi am fost angajat să scriu scenariul – nu să regizez - unui film numit „What’s New Pussycat?”. Voiau să stau acolo cât filmau în caz că aveau nevoie de glume noi. Am plecat la Paris şi m-am îndrăgostit de oraş. A fost oribil să lucrez la acel film, l-am detestat şi mi-am jurat să nu mai lucrez la niciun lungmetraj pe care nu îl regizez eu. Unii dintre oamenii care lucrau la film, new-yorkezi ca şi mine, au decis să rămână acolo, m-am gândit şi eu la asta, dar nu am avut tupeul să o duc până la capăt. Am fost prea laş. Gândindu-mă în retrospectivă, ar fi trebuit să rămân. Aş fi fost deja parizian de ani buni.
Deci de la asta aţi pornit pentru personajul lui Owen Wilson…
Da, partea asta este autobiografică. Eu cunoşteam Parisul, ca toţi americanii,din filme. Ştiam că Parisul e romantic, toată lumea se săruta, bea vin şi totul era frumos. Când am ajuns acolo, nu era prea diferit. Nu am suferit vreo dezamăgire, se ridica la înălţimea aşteptărilor mele.
Aţi spune acelaşi lucru despre New York?
Desigur că da. Şi parizienilor le place. Ajungi într-un oraş extraordinar, unul din cele mai măreţe din lume. Odată ce ai ajuns, este seducător şi incitant. E o energie enormă concentrată în zona foarte mică a Manhattanului. Nu e ca la Los Angeles. Te plimbi pe stradă şi dai peste pictori, actori, muzicieni, designeri, jurnalişti, oameni care lucrează pentru ONU. Ai mai multe muzee şi galerii într-un cartier decât în toată America. Oraşul nu doarme niciodată. E fabulos. Dacă la 3 dimineaţa ai poftă de mâncare chinezească, ai de unde să îţi iei. Iubesc New York-ul şi Parisul e la fel, de asta mă simt atât de bine acolo: ambele sunt oraşe nervoase, al căror ritm este extrem de alert.
Aţi fost la Barcelona, Londra, Paris, Roma, care e următorul oraş în care veţi filma?
Mă gândesc serios la Stockholm, producătorul meu are o propunere. Există posibilitatea. Aş putea trăi în acel oraş câteva luni. Am fost de câteva ori şi mi-a plăcut de fiecare dată, e foarte uşor să trăiesc acolo. Dar ştii cum ajung eu să filmez într-un oraş? Primul lucru care trebuie să se întâmple este ca cineva din acel oraş să mă invite şi să îmi finanţeze filmul. Dacă spun asta şi sunt serioşi, mă gândesc la o idee pentru un lungmetraj a cărui acţiune să fie plasată acolo. Am negociat cu Munchen, cu Rio, toţi au venit cu oferte serioase.
Cum vă trataţi actorii?
Minunat. Actorii mă adoră. Nu le spun niciodată nu, de asta ţin atât de mult la mine. Sunt precum copiii mei – mă iubesc pentru că nu le refuz nimic. Mergem la cumpărături şi mă întreabă „Poţi să îmi cumperi îngheţata asta şi jucăria asta şi asta?”. „Sigur că da”. La fel şi actorii. „Pot să port haina asta?”. „Da”. „Pot să nu port haina asta?”. „Da”. „Pot să spun asta şi nu ce ai scris tu?”. „Da”. „Pot să merg în direcţia asta şi nu în cealaltă?”. „Da”. Mă iubesc şi la finalul filmărilor spun că vor să mai lucreze cu mine pentru că sunt atât de drăguţ. Îi las să facă absolut tot ce vor.
Nu vă înfuriaţi la filmări?
Niciodată când e vorba de oameni. N-am ţipat la niciun actor, niciun director de imagine, niciun tehnician, niciun membru al echipei de filmare. Am concediat actori, însă. Nu-şi puteau face treaba, dar le-am dat multe şanse. Angajez un actor şi văd că nu e de bine. Apoi, dacă e foarte prost, îi tot dau posibilităţi de reabilitare. În ultimă instanţă, mă duc la el, vorbim, şi încerc să îl păcălesc. Îi spun că poate am scris eu prost o scenă şi o joc în faţa lui. Nu vreau să îl fac să se simtă prost, ci să îi transmit în secret ce vreau eu de la acea secvenţă. Dacă nici atunci nu merge, scap de actorul respectiv.
Nu vă pierdeţi cu firea nici în viaţa personală?
Niciodată nu mă înfurii pe oameni. Sunt unii care mă cunosc de o viaţă şi nu m-au auzit ridicând vocea. Mereu mă înfurii pe obiecte, sunt groaznic cu ele: nu pot să deschid o conservă, să desfac un ambalaj, nu reuşesc să îmi fac maşina de scris să meargă şi toate astea mă scot din sărite. Dar pe oameni nu mă înfurii niciodată. Urăsc şi când cineva e furios pe mine, e singurul lucru căruia nu îi pot face faţă.
Dar îndrăznesc actorii să fie furioşi pe dv.?
Da, s-a întâmplat. Regizam o piesă la New York şi era un actor italian de teatru, nu îi mai ţin minte numele. La repetiţii a făcut o criză de faţă cu toată lumea. Mi-a zbierat de pe scenă că nu ştiu ce vreau, că îi spun una, o face, dar vreau apoi alta. A fost groaznic de jenant. Dar eu am ieşit bine. M-am adunat, am reuşit să îi răspund fără a ţipa la el. Nu se întâmplă des, dar se mai întâmplă.
În filmul dv încercaţi să spuneţi că Europa trăieşte în trecut?
Aşa ceva nici nu mi-a trecut prin minte. Pentru noi, americanii, tot ce e avangardă este asociat cu Europa. De câte ori vedem mode, automobile… Cu toate acestea europenii ne-au luat-o înainte, la fel ca şi în privinţa moravurilor sexuale. Noi ne gândim mereu la ei în termeni de progres: imităm grafica lor, layout-urile ziarelor lor, stilul lor vestimentar, picturile lor. Eu am un respect tipic american faţă de europeni în postura de înaintaşi.
„Epoca de aur” – anii ’20 - la care protagonistul dv revine în film este şi epoca dv de aur? Una dintre ele. Anii ’20 şi Belle Epoque au fost vremuri încărcate de glamour despre care americanii au văzut filme şi pe care le idolatrizează. Am văzut atâtea lungmetraje a căror acţiune se petrecea în anii ’20, păreau o epocă fabuloasă, toate acele fete cu fuste scurte, cu pălării ciudate, dansând charleston, alături de gangsteri cu mitraliere. Păreau vremuri pline de culoare. Belle Epoque… Vezi „Gigi” şi te crezi în paradis numai observând ce frumos era îmbrăcată lumea, cum erau decorate camerele, tot acel art nouveau… Asta o fi adevărat, dar dacă te uiţi de aproape la acele vremuri, erau foarte dificile. Ar fi frumos să trăieşti acolo timp de o zi, ar fi ca o excursie la casa de la ţară. Dar nu aş vrea să trăiesc acolo. Oamenii mureau din cauza tuberculozei şi a sifilisului, multe femei mureau la naştere, aveau prea multe probleme. Vremurile în care trăim sunt cele mai bune? Nu cred că există aşa ceva. Cred că toate vremurile sunt teribile. Şi ale noastre sunt, dar era rău şi în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, şi în timpul Războiului rece. Acum însă avem lucruri pe care le luăm de bune – copiii nu mai suferă de poliomelită sau de paralizie infantilă. Sau intri într-o cameră şi ai aer condiţionat. Ai un telefon şi poţi chema o ambulanţă dacă vezi pe cineva că moare pe stradă. Nu puteai face asta dacă ai fi trăit în anii ’20. Ai duce dorul progresului. Vizual însă, acei ani erau extrem de satisfăcători. Vorbiţi despre lucruri negative, dar filmul dv. e plin de speranţă… Din întâmplare. Am încercat să mă gândesc la un film şi mi-a venit ideea unuia „light”, vesel şi romantic. Puteam la fel de bine să mă gândesc la poveşti teribile şi tragice. Cred că lungmetrajul meu e de fapt trist. Toţi vor să scape de vieţile lor teribile, ceea ce ar fi nesatisfăcător, pentru că, după cum spune Owen Wilson, viaţa e nesatisfăcătoare. Eşti nefericit în vremurile în care trăieşti, îţi doreşti altele, şi când le capeţi, afli că tot nefericit eşti. Rămâi nefericit indiferent de perioada în care trăieşti, nu poţi să faci altceva decât să găseşti lucruri care să te distragă pentru că pierzi oricum.
Rolul Carlei Bruni era mai mare decât cel pe care îl vedem în film? Carla a vrut să apară în „Midnight in Paris” ca să le poată arăta lungmetrajul copiilor şi nepoţilor ei într-o bună zi. Eu i-am oferit rolul ştiind cât de frumoasă şi charismatică este. „Nu vreau să joc în filme şi nu am timp pentru aşa ceva. Dar aş vrea să le arăt copiilor că am făcut-o şi pe asta”, mi-a răspuns ea. I-am promis că nu o ţin la filmări decât două zile şi aşa am şi făcut. Îmi pare rău că nu se află acum la Cannes, ne-am simţit foarte bine alături de ea, e încântătoare. Aveţi de gând să faceţi film în 3D? Este ultima idee care mi-ar trece prin cap, 3D-ul nu mă interesează câtuşi de puţin. Nu îl dispreţuiesc, există artişti care îl pot folosi foarte bine, dar eu îl ignor. E important să aveţi femei sexy în filmele dv? Da, toate femeile din filmul meu sunt sexy. Cred că asta caută bărbaţii la femei şi viceversa. Nu e suficient să fie frumoase sau interesante, trebuie să aibă sex-appeal. Chiar şi cea mai mediocră actriţă dotată cu sex-appeal reuşeşte să îl transpună pe marele ecran, ceea ce mi se pare foarte important.
<iframe width="560" height="349" src="http://www.youtube.com/embed/LApVrMdxdjk" frameborder="0" allowfullscreen></iframe>
Recomandările noastre
