Inadecvare în politicile publice. Inadecvarea vine din ratarea diferenței specifice. Ca la definiții: omul este un mamifer (genul proxim) biped (diferența specifică). Inadecvarea e o formă de lene analitică. Pur și simplu nu cobori la etajul potrivit, și-apoi te cerți cu portarul că nu te lasă să intri în propriul birou. Găina e bipedă, dar se ouă, nu merge. Așa că poți să faci copii cu capra, că-i mamifer.

Și, așa cum oricine a fost prost cel puțin o dată, a avut orice făptură episoade de inadecvare.

De pildă, la 20 de ani, când te îmbraci dimineața nu ești atent dacă n-ai cumva chiloții rupți sau șosetele găurite, deși șansele ca seara să te dezbraci „în deplasare” sunt cam jumi-juma. O faci însă la 40+, în fiecare zi, când joci vreo două meciuri pe săptămână, și-alea acasă.

Sau deși-ți place muntele, stai toată viața-n oraș, muncești între betoane și termopane 11 luni și ceva, ca să-ți permiți să te „relaxezi” două-trei săptămâni pe an „în mijlocul naturii”, la coadă la teleschi sau în fumul și muzica tovarășilor de relaxare.

Problema e că această formă de prostie are consecințe serioase și, nu rareori, tragice. Pentru că, așa cum ar fi zis, cică, Napoleon, prostia nu e un impediment în politică.

Privind la scandalurile publice vedem cum nuca nimerește mereu în perete, iar oiștea se oprește, cu precizie matematică, în gard.

Inadecvarea ideologică

Lumea (post)modernă în care trăim azi, cu smartphone și întâlniri pe Zoom, cu vaccinuri cu ARN mesager și avioane, cu rovere trimise pe Marte și operații pe creier, cu mașini mai „inteligente” decât șoferii lor și mâncare destulă pentru toată lumea, este fiica Luminilor. Cu bune și cu rele.

Cu toate acestea, lumea e împărțită în adversari ai Luminilor dinspre dreapta și dinspre stânga. Primii vor să ne întoarcă la „vechiul regim” de privilegii, spoliere și violență în numele unei metafizici ridicole, ceilalți să ne ducă și mai mult înapoi, la tribalism și politică „identitară”.

Folosind pentru lupta lor exact produsele Luminilor, de la cele tehnice la libertatea cuvântului. Cu byproduct-urile Luminilor pre Lumini călcând. Cam ca lupta dintre Rusia lui Stalin și Germania lui Hitler: socialismul „internaționalist” vs.socialismul „naționalist”. O banală ceartă în familie pentru „Lebensraum”.

Inadecvarea legislativă

„Dacă tot ce ai este un ciocan, toate obiectele din jur îți vor părea cuie”. Așa funcționează parlamentele, aceste instituții-vestigiu al unor vremuri monarhice. Despre care (post)modernitatea nu reușește să spună cărei puteri anume îi este contrapondere spre echilibrare.

Dar care, din moment ce a primit atribuții de legiferare, legiferează. Și cu rost (rar), dar mai ales fără rost. Domenii în care bunul-simț și rațiunea îți arată că nu e doar inutil să legiferezi, ci e și periculos, primesc legi peste legi, fie că vin de la parlamentele naționale sau de la legislativul UE.

Și, cum Rubiconul impus de liberalism (și consfințit și de Constituție, art. 26) – poți să interzici doar ceea ce face rău altora – a fost de multă vreme trecut, la inițiativa stângii, dar cu complicitatea dreptei, suntem în plin „totalitarism soft”. Orice aspect al vieții private (de la cultură la economie) e standardizat de legislatori, în completa ignorare a faptului că există, între oameni, și relații private (cele contractuale), și relații naturale (cel puțin câtă vreme vom mai avea vreo contribuție biologică la nașterea copiilor noștri).

Cum se (re)construiește socialismul prin elan funcționăresc

Ajunge să ne uităm, de exemplu, la Buget și amendamentele depuse în Parlament pentru a vedea cum atât executivul, cât și legislativul, schimbă printr-o lege simplă lucruri care doar prin modificarea Constituției (art. 44, 45 și 56) s-ar putea modifica în mod legal. Iar socialismul (botezat acum Wage-Led Growth) se construiește obstinant în toată Europa, în numele „dreptății sociale”, ecologiei și, recent, luptei cu pandemia.

În condițiile în care taxele pe profit aduc doar 10% din buget, munca 15% (dar cel care muncește face aproape 50-50 cu statul), în timp ce taxele pe consum reprezintă de 60% din totalul încasărilor statului, principii precum interzicerea muncii forțate sau a „naționalizării” proprietăților devin glume proaste. Sigur, alternativa e să trăiești în „economia de autoconsum” (cât te mai lasă UE, dar asta e altă problemă) sau să devii asistat social.

Inadecvarea instituțiilor

Dar cel mai grav se vede inadecvarea în zona societății, unde instituțiile sunt atât de prost concepute și atât de inadecvate încât coeziunea socială și încrederea sunt la pământ.

Cine are un copil în școala românească constată că tot sistemul este construit în beneficiul profesorilor, nu al elevilor. Discrepanța dintre ceea ce se „predă” și ceea ce se cere la examene este imensă, așa că „meditațiile” sunt obligatorii nu pentru „performanță”, ci pentru a suplini acest gol.

Care nu sunt accesibile oricui, deci ideea că „învățământul” ar fi gratuit e o jumătate de adevăr și o mare minciună. De aici cele 40 de procente la analfabetism funcțional, de aici cei 40% dintre elevi care au absolvit liceul dar pică BAC-ul.

Inadecvare în politicile publice. Asimetria dintre beneficiari și furnizori

Este exemplul-școală de inadecvare a instituțiilor la realitate. Avem o asimterie enormă între sindicatele profesorilor și reprezentanții „beneficiarilor” – părinții. Calitatea de părinte de școlar e efemeră și eterogenă, cea de „cadru didactic” e o profesie, deci permanentă.

Ei bine, aici ar fi cazul ca statul, în calitate de reprezentant al întregii societăți, să intervină pentru a restabili simetria între furnizori și beneficiari. Dar își ratează „en fanfare” acest rol, pentru că el este „furnizorul”.

În „sănătate” sursa asimetriei ține de cunoaștere. Nimeni nu poate să înmagazineze, chiar dacă și-ar dedica toată viața acestui proiect, toate cunoștințele necesare pentru a fi specialist în toate domeniile medicinei. De-asta și urologii merg la ortoped sau dermatologii la cardiologi.

Omul simplu nu are de ales, trebuie să aibă încredere în medicul care-l tratează. Doar că de aici apar două mari probleme. Prima e că în medicină sunt, ca peste tot, profesioniști mai buni sau mai slabi. Iar aici lucrurile depind (formal) de „noroc”, sau (informal) de nivelul veniturilor. A doua e lipsa unei instituții care să medieze între pacienți (tot o calitate efemeră) și profesioniști.

Lipsa procedurilor și instituțiilor adecvate

Și aici ar fi rolul statului să medieze între beneficiar și furnizor, nu „Colegiul medicilor”, care nu are cum să nu fie partizan (comparați cazurile certificate de malpraxis din România cu cele din alte țări). Dar și pe acesta îl ratează, tot pentru că el e furnizorul.

Nici în ceea ce privește „dialogul social” nu reușește statul să-și facă datoria, permițând ca asimetria de putere dintre sindicaliști (majoritatea ai angajaților la stat sau asimilabili) și contribuabili (nereprezentați, de fapt, de nimeni, întrucât parlamentarii sunt și ei „bugetari” – vezi recentul scandal cu pensiile).

Iar acest scandal – întreținut mereu din motive electorale sau populiste – e o temă stupidă. Problema e inadecvarea veniturilor bugetarilor la propria activitate, precum și inadecvarea (și minciuna subsecventă) algoritmului de calculare a pensiilor.

Inadecvare în politicile publice. Criterii moarte înainte de a se naște

Că solidaritatea „bate” contributivitatea ar fi de înțeles – și explicabil prin etatizarea carității. Dar înlocuirea principiului contributivității cu criterii speciale (în fapt, neconstituționalele privilegii) este pur și simplu stupidă. Nu pentru că ar produce o povară bugetară, acesta e cel mai puțin important aspect.

Ci pentru că este consecința lipsei oricărui criteriu de performanță pentru toți angajații statului. Măcar politicienii slabi ajung să piardă voturi. Ceilalți bugetari nu pierd nimic, indiferent cât de prost sau în bătaie de joc își fac munca.

În loc să lege salariul la stat de o măsură reală precum salariul mediu pe economie (SME), iar în funcție de pompoasa „importanță socială a muncii” medicul sau profesorul să primească 2XSME, iar portarul 0,8XSME, noi avem sporuri, prime și privilegii. Iar așa pensia ar putea să fie calculată la fel pentru toți, pe baza întregii perioade și sume cotizate. Ar fi o lege simplă pe care ar înțelege-o și unul ce și-a picat BAC-ul.

Inadecvarea în societate

Raportarea la religie, de exemplu, suferă de aceeași inadecvare. Vedem oameni – ce nu se duc la întâlniri de afaceri în trening de velur și ugg-uri – nervoși pe bogatele veșminte preoțești. Care nu pricep că e normal să-ți pui odăjdiile cu fir de aur pentru întâlnirea cu Atotputernicul, dacă ești preot. Cumpătarea și sărăcia creștinului se oprește la ușa bisericii, care e casa nunții, unde nimeni nu postește.

Dar o egală inadecvare este kitsch-ul religios, icoana în 3D chinezesc sau crucifixul cu leduri. Crucea e, totuși, o unealtă a torturii și morții, chiar dacă sublimată de Înviere, nu stroboscop de discotecă, câtă vreme dascălul e cantor sau psalt, nu „DJ la Mystyic Club”.

Aici statul nu reușește să fie mediator între „credincioși” și „atei” și să explice că repararea de biserici nu transformă democrația în teocrație. Sigur, nici societate nu-și găsește tonul potrivit pentru aceste inevitabile dezbateri. În timp ce creștinii păcătuiesc prin paseism – nu mai e posibil modelul bizantin, nici cel european al monarhului creștin – dând muniție secularismului, ateii (sau, mă rog, „nepracticanții”) ar vrea să schimbe dogmele revelate prin vot.

Alchimia bugetară

Și, ca să-nchei cu zona culturii, societatea se raportează la artă ca la fotbal, iar statul nu e-n stare să fie nici măcar un „Mecena” credibil.

Ne certăm dacă o dizeuză poate să-l promoveze sau nu pe Brâncuși, ne indignăm pe creațiile școlărești ale unor studenți găzduite într-o clădire publică de-o primăriță care ne place sau nu și dezbatem (semi)doct arta murală din holul unei facultăți. În timp ce statul aleargă cu DNA-ul după banii evaporați din retorta unui alchimist acuzat c-a transformat bronzul în alamă.