Hoții de trotinete

Suntem in fața unei scriituri vizuale, a unui aparat de filmat care înregistrează un mecanism sufletesc comparabil cu cel intâlnit la Gogol, când acesta construiește o întreagă dramă în jurul unei anecdote neînsemnate.”, - ne descrie cu un soi de amărăciune Jean Cocteau filmul lui Vittorio de Sica, marea capodoperă a neorealismului italian, după un scenariu de excepție a lui Cesare Zavattini...

De curând mi-au apărut în vis flash-uri de pe vremea când străbăteam per pedes Ponte Palatino care leagă malurile Tibrului lângă Isola Tiberina,  Piazza Vittorio Emanuele, clădirile vechi din spatele Pieței del Popolo, arhitectura complicată din Angolo del Babuino, cafenelele, magazinele, străzile zgomotoase. Plimbările astea, pe care le-am visat într-o noapte rece mi-au scos din cine știe ce cotlon al minții drama pierderii unei biciclete, singura șansă de a putea trăi, de a putea supraviețui în perioada de tristețe și sărăcie cruntă de după război.

Azi, generațiile noi nu mai înțeleg drama amanetării unor biete cearceafuri, dar această tranzacție demonstrează  greutățile și sărăcia acelor timpuri, dar, mai mult decât atât, arată nevoia oamenilor de speranță, nevoia oamenilor de a munci, de a-și reconstrui viața și țara secătuită de drama războiului. Pe atunci era un lux să ai o bicicletă și un loc de muncă, dar Italia, cu muncitorii săraci, pe biciclete avea să devină ceeace este azi. Au mers înainte clădind speranța, cu maturitatea câștigată dureros, a milioanelor de mici Bruno, asemeni copilului din film.

Mă uit împrejur și văd generații care nu par fi constiente ca in viața trebuie să dai piept cu greutățile. Ei vor doar să aibă, să li se dea, să profite, să judece, să conducă, să fie fericiți. Cu atât mai mult, sfârșitul filmului  este neprețuit: privirea acestui cuplu, tată și fiu, care imaginează puterea speranței pe care o vor căuta viitorul încă incert, dar oricum, mai bun, așa cum s-a și demonstrat a fi.

Din păcate, exact speranța au distrus-o cohortele de  juvenili fără Dumnezeu, tineri, sau alții care au ieșit (degeaba!) din adolescență, o majoritate agramată, care alege politica sau business-ul, metaversul, sau orice altceva, și care care n-are nici o legătură cu bogăția, cu esența sufletului uman. Trăiesc în lăcomie, doar spre a se îmbogăți.

Rememorarea filmului-capodoperă a lui De Sica din 1948 poate să ne amintească ceeace s-a pierdut  în vremurile noastre, dominate de neomarxism, și politically corectness. Am uitat că lumea a trecut prin drame crunte, ale unei societăţi paupere, sleite de război, însă acelea erau dramele adevărate. Acelea erau singurele în stare să genereze  speranța, singura capabilă  să genereze atitudini care să ducă spre renașterea valorilor omului,  renaştere care să fie în stare să re-creeze principii şi sentimente aflate în imposibilitate de a ne ridica din genunchi.

Noi nu mai suntem în stare, fiindcă ne-a inundat lăcomia, falsa fericire, îngâmfarea, setea de putere, gustul dictaturii globale.   Suntem pe punctul de a pierde în favoarea globalismului exact acele alcătuiri sufletești care , - uitam asta -,  au generat esența care a făcut să fie posibilă existența multor civilizaţii anterioare. Critica de film adevărată observă, pentru cine este curios, mesajul profund uman al filmului. ”Un oraş întreg se solidarizează cu un om pe cale să-şi piardă sursa existenţei sale şi a fiului său, care depindea de o bicicletă ce-i fusese furată.

Chiar fără perspective reale, comunitatea se angajează într-o luptă în care binele firav înfruntă răul dominant. Rezultatul nu e un happy-end, rezolvarea e dezolantă (păgubitul se imaginează devenind la rândul lui hoţul unei alte biciclete), dar optimismul este alimentat de angajarea membrilor comunităţii pe o cale în care deopotrivă valorile legale şi morale sunt asumate conştient şi voluntar.”

Acest mesaj, care până nu de mult stătea în colțișorul inimii celor mai mulți  dintre oameni tinde să dispară. Degeaba canadienii au reușit să-l alunge pentru moment, pe neomarxistul Trudeau, degeaba mai sunt tineri inteligenți  care mai cred în familie și Dumnezeu.

Pericolul căderii în neant și cel al lui ”cancel culture” este la fel de mare. În curând o să fim îngenunchiați de tineri imberbi și lacomi, ușor de păcălit și ușor de momit. Iar ”Hoții de biciclete” va putea fi ușor de înlocuit de filmul viitorului, ”Hoții de trotinete”.