Olga e o femeie tare blajină, în ciuda înfățișării ei. Ușor supraponderală, se îmbracă mereu cu haine ce tânjesc după o mărime mai mare. Dar numai așa își poate pune în valoare sânii imenși, care cu greu sunt capturați în bluzele decoltate și provocatoare. Cu toate astea, Olga reușeste, cumva, să nu fie ridicolă, nici indecentă și, oricât te-ai strădui s-o judeci, un zid de moralitate și bună creștere te oprește. Poartă mereu spânzurați de vârful nasului o pereche de ochelari ce par a nu-i fi de niciun folos, dar care îi dau aerul omului priceput la toate. Vorbește blând și accentuează mereu prima silabă a cuvintelor, ca să le dea greutatea cuvenită și importanța, în funcție de context.

Ne știe pe fiecare după nume și e mereu dornică de discuții. Nu mi-a fost greu s-o conving să vorbească. Pătrunsă de importanța pe care o capeți când devii personaj într-o carte, o văd punându-și ordine în gânduri ca să mă impresioneze cu poveștile ei.

– Vrei să-ți spun lucruri frumoase sau urâte?

– Ce simți tu.

Își frământă mâinile, după care își trosnește toate degetele și începe :

– Pe măsuri preventive, niciun judecător nu citește dosarele.

– Olga, dacă scriu asta, o să ne sară toți în cap. Nu-i cunoști pe toți, hai să spunem unii.

– Bine, unii, dar toți cu care eu am intrat pe măsuri preventive judecă fără să fi deschis dosarele de urmărire penală.

Mă privește fix, așteptând o reacție din partea mea. Nu zic nimic, dar aș vrea să-i spun că unii, sau aproape toți colegii mei avocați, ar crede-o pe Olga.Eu n-am voie să am păreri, că sunt doar un biet autor. Tăcerea mea pare să o irite pe Olga, care îmi aruncă în față cuvinte și mai dure :

– Știi că am motivat mai multe încheieri de arestare preventivă decât judecătorii care le judecă?

– E firesc, îi răspund, tu ești cea care consemnează tot ce se vorbește în sală.

– Nu asta am vrut să zic, nu te preface că nu înțelegi.

– Da ce-ai vrut să zici?

– Au fost multe situații în care unii judecători m-au pus să le motivez încheierile pe măsuri preventive. Să mă inspir din modelele pe care mi le dădeau, să schimb numele inculpaților și să scriu câteva rânduri la fiecare, ca să dau impresia că e justificată soluția. Uneori, mai încurcam nume sau fapte, dar nu m-a certat nimeni pentru asta. În definitiv, nu sunt decât o biată grefieră.

– Olga, nu asta vreau de la tine. Povestește-mi o întâmplare care te-a marcat. Bună sau rea, nu contează. Să le arătăm oamenilor cum e un judecător în afara sălii de judecată.

Își frânge din nou mâinile și îmi cere un pahar cu apă. Parcă aud sertărașe ascunse ale minții cum se deschid și vocea interioară a Olgăi ce sortează amintiri, întâmplări, frânturi de viață.

 – Doamna judecător Popescu a fost chemată pentru o propunere de arestare preventivă. Era de serviciu în ziua aceea, dar plecase pentru câteva ore ca să-și cumpere sutiene și chiloți. Slăbise vreo 20 de kilograme și nicio haină nu-i mai venea. Am anunțat-o că trebuie să vină în instanță și s-a enervat teribil pe procurorul care venise cu referatul.

Dosarul de urmărire penală avea treizeci de volume, pe care m-am chinuit să le car în sala de ședințe ca să le vadă avocații inculpaților. Aveau la dispoziție o oră.

– Doamna jude, îi zic eu la telefon, grăbiți-vă. Inculpații sunt colegi deai dumneavoastră și de-ai mei.

– La naiba, ce noroc pe capul meu! Despre cine e vorba?

I-am înșirat numele în grabă, pentru că simțeam că mă lovește plânsul. Era prima dată când aveam în față judecători și grefieri în cătușe. Până să ajungă doamna Popescu, am început să răsfoiesc referatul cu propunere de arestare preventivă pe care îl făcuseră procurorii. Mită, trafic de influență, abuz în serviciu, mulți bani, avocați care acuzau și denunțau ca să-și apere pielea.

– Ce ai, Olguțo, de tremuri așa ?

– Doamna jude, ați văzut pe cine trebuie să arestați? – Da cine a zis că trebuie? Azi nu arestez pe nimeni, sunt binedispusă.

A început ședința. Simțeam că îmi plesnesc tâmplele. Nici nu puteam să privesc boxa acuzaților. Cu cei doi judecători inculpați intrasem în zeci de ședințe, iar pe grefieri îi știam de când veniseră în instanță.

– Faceți apelul, doamna grefier.

Deschid dosarul și nu reușesc să scot niciun sunet. La naiba, greu mai e când cei cu cătușe la mâini sunt oameni pe care-i cunoști. Încep să dau citire numelor, cu inimă făcută grămadă și cu lacrimi ce stăteau să-mi spargă ochii. În mintea mea, toți oamenii ăia erau nevinovați.

Procurorul îi prezintă în cele mai negre culori. Au luat bani ca să pronunțe soluții favorabile, au făcut trafic de influență, au pătat obrazul justiției. Primul judecător acuzat își începe declarația.Urmează apoi un avocat care nu mi-a plăcut niciodată. Frumos ce-i drept, dar sărăcuț la minte și foarte îndrăzneț. Mereu m-am întrebat cum își păcălește clienții și le ia banii.

– Hai să nu ne îndepărtăm de la poveste. Ce făcuseră judecătorii și grefierii acuzați?

– Să nu vorbesc cu păcat, dar eu și acum cred că erau nevinovați. Avocatul ăsta de care îți spuneam, i-a denunțat că le-ar fi dat bani ca să obțină o achitare într-un dosar.

– Păi și grefierii ce treabă aveau?

– Ziceau procurorii că prin ei se făcea plata, dar în dosar nu era nicio probă.

– Cum știi toate astea?

– Ți-am zis că am citit dosarul.

 – Olga, tot tu mi-ai spus că avea treizeci de volume. E posibil să-ți fi scăpat esențialul.

– Exclus, l-aș fi regăsit în referatul procurorului. Dacă au cea mai mică dovadă de vinovăție, o repetă la fiecare zece cuvinte, ca să îți intre în cap.

– Și, cum a rămas? I-a arestat judecătoarea Popescu ?

– Când a rămas în pronunțare mi-a spus

– Olga, dosarul ăsta e praf. Nici control judiciar nu le dau.

Zece ore a durat ședința aia. Inculpații s-au apărat cu argumente credibile, iar procurorul de ședință parcă își înghițise limba. Nu mai știa ce să spună, cum să combată. Doamna Popescu i-a respins mai multe întrebări, iar el, disperat, a recuzat-o, motivându-i că nu este imparțială.

– Ce s-a întâmplat cu cererea de recuzare ?

– Evident că a fost respinsă și judecata a continuat. Mărturisesc că mă relaxasem și eu, văzând felul în care președinta ținea piept parchetului. M-a chemat în birou și mi-a zis :

– Olga, cu orice risc, eu resping propunerea.

– Bine faceți, doamna jude, mi-e milă de oamenii ăștia.

Nici nu și-a terminat bine vorbele, când a sunat telefonul.

– Răspunde tu, Olga, te rog.

– Da, bună seară. Acum îi transmit. Nu a citit încă pronunțarea în ședință publică.

– Cine-i? Presa ?

– Mai rău, e domnul președinte. Vă cheamă la dânsul în birou.

– Spune-i că fac o pronunțare și mă duc. Ce naiba caută în instanță la ora asta ?

– A zis să mergeți înainte să scrieți ceva.

– Asta-i culmea!

Judecătoarea Popescu a ieșit ca fulgerul din birou, hotărâtă să-i ceară socoteală președintelui pentru această îndrăzneală. Olga s-a oprit și a golit paharul cu apă pe nerăsuflate.

Două ore a lipsit doamna judecător, timp în care îmi făcusem o mie de griji. Îmi amintesc că m-am dus de-a dreptul la cabinetul președintelui ca să văd ce se întâmplase. Doi bărbați necunoscuți m-au oprit să mă apropii de ușă, dar, din interior, se auzeau țipete și o voce plângând. Cred că era doamna Popescu. În acel moment am simțit că lucrurile nu erau așa cum ar fi trebuit să fie. Cineva, deranjat de soluția pe care doamna jude se prăgătea să o dea, s-a străduit să o determine să se răzgândească.

– Și? Au reușit?

– Când s-a întors era alt om. Aproape că nu o mai recunoșteam.

– Olga, ieși afară, mi-a spus. Lasămă singură.

– I-a arestat, nu?

– Da, pe toți cu excepția avocatului denunțător. El a primit control judiciar.

– Probabil au șantajat-o cu ceva. Ai aflat amănunte ?

– Atunci nu, dar mai târziu am înțeles. Fiul doamnei judecător Popescu era acuzat de trafic de droguri de mare risc și fix în ziua pronunțării, procurorii voiau să-l transforme din martor, în inculpat.

 – Ești sigură, Olga?

– După vreo câteva luni eram în sala de judecată, iar fiul doamnei judecător era audiat ca martor. Prea bătrână ca să mai cred în coincidențe, m-am apucat să citesc dosarul. În ziua în care se judeca propunerea de arestare preventivă a colegilor mei , fiul doamnei Popescu era luat de acasă, cu mandat de aducere, ca să dea declarații într-un dosar de trafic de droguri de mare risc.

– Olga, e grav ce-mi spui.

Nu mi-a răspuns, dar ochii ei m-au convins că spunea adevărul. Tremura, de parcă se afla în fața unui călău ce urma să o decapiteze dacă mai scoate un cuvânt. I-am simțit teama și am vrut să o opresc. S-a așternut o liniște ce ne spărgea timpanele. Niciuna dintre noi nu îndrăznea să o tulbure pe cealaltă.

– Pe fond, ce s-a întâmplat cu oamenii ăia, Olga?

– Evident, s-a găsit cineva care să-i condamne. Judecătorii au și ei părți întunecate de care unii profită.

 

Te-ar putea interesa și: