De astăzi până duminică, Turbohalle îşi deschide portile pentru a găzdui a cincea ediţie a International Tattoo Convention Bucharest. 100 de artişti profesionişti constituie capetele de afiş ale acestei ediţii. O şansă de a sta de vorbă cu graficianul Tibor Szente, care practică această artă a tatuajului în Bucureşti.

În ultimii ani convenţia a oferit publicului larg şansa de a intra în contact cu unii dintre cei mai cunoscuţi artişti din lumea tatuajelor şi body art performers. Convenţia Internaţională de Tatuaje de la Bucureşti este o celebrare a dorinţei de a fi diferiţi împreună, un manifest „altfel” al artei.

Budapesta, Salzburg, Bucureşti, Kolding, Carlow, Tralee, Dublin sunt doar câteva dintre oraşele în care graficianul Tibor Szente a tatuat. Spirit liber, nonconformist, talentat, Tibor Szente nu are niciun de de teamă să dea frâu liber expresivității. A terminat Universitatea de Arhitectură şi Urbanism Ion Mincu din Bucureşti, dar a lăsat pasiunea pentru grafică să-i acapareze zilele şi nopţile. De la el am aflat că tatuajul este una dintre cele mai vechi forme de artă practicate de om şi că nu se cunoaşte încă locul unde oamenii au fost pentru prima dată tatuaţi, ultimele descoperiri oprindu-se, undeva în Egiptul antic şi poporul eschimos. Oriunde ar fi apărut, ceea ce ştim este că aceste însemne diferă de la o populaţie la alta însă ideea rămâne aceeaşi: cei tatuaţi făceau parte din clasa privilegiată.

În închisorile din Rusia, însă, tatuajele te recomandă. Ele spun povestea ta. Fără tatuaje nu însemni nimic. De altfel, se ştie că în timpul celui de-al doilea război mondial şi Gestapo-ul folosea tatuajul pentru a face diferenţa între anumite trupe şi că nemţii au folosit tatuajul pe evrei, în lagărele de concentrare special pentru a-i determina pe aceştia să nu uite niciodată că au fost reduşi la un număr, spoliaţi fiind de toate drepturile unei fiinţe umane. Până la urmă tatuajul înseamnă ceva, marchează un eveniment, te determină să nu uiţi ceva. Asta dacă nu ţi-e teamă de biserica ortodoxă care ameninţă cu alungarea din rândurile ei a tuturor celor care recurg la acest gest, împinşi de la spate de cel rău, evident.

În Insula Tahiti, de pildă, tatuajul reprezenta o adevărată podoabă şi se execută pe tot corpul, la fel şi în Noua Zeelandă, pentru ca pielea să devină mai rezistentă. În Japonia există credinţa că femeia netatuată înainte de căsătorie, comitea un mare păcat, iar fata care nu suporta suferinţele tatuajului era considerată nepregătită pentru căsătorie, cât despre tânărul ce nu putea face faţă durerilor tatuajului, se spunea că e un luptător prost. De asemenea, în perioada preistorică, oamenii îşi tatuau pe corp figuri de animale având credinţa că astfel vor fi feriţi de boli şi duşmani.

Tibor Szente ne-a spus că „Românii nu sunt obişnuiţi cu tatuajul. Nu ne permitem acest lux, pentru că un tatuaj nu este ieftin. E greu să tai dintr-un buget cât să-ţi poţi permite aşa ceva. De aceea, unii aleg să meargă la un tatuator, care nu este un artist, nu a făcut din această pasiune o profesie, nu este experimentat, dar ia mai puţini bani. Aleg, din păcate, să plătească mai puţin pentru plăcerea de moment, dar abia când văd tatuaje de calitate la alţii fac diferenţa. Abia atunci se gândesc că e mai bine să pună bani deoparte pentru ceva de calitate”.

Românii nu aleg tatuaje ca să marcheze ceva, uneori fac acest lucru pentru că e la modă. Şi atât. Să fie în trend. Dacă au parte de un tatuaj care nu e de calitate se gândesc că acesta poate fi scos sau poate fi refăcut. „Dar pentru un artist este mult mai greu să acopere greşeala altuia. Evident că dacă ţi-ai tatuat numele iubitei sau iubitului, şi acum nu mai e de actualitate, vrei să-l acoperi într-un fel. Este important să ştii că atunci când alegi să-ţi faci un tatuaj nu o faci de amorul artei, ci pentru că acel tatuaj înseamnă ceva. Trebuie să fie ceva personal. S-a purtat în 2014, iar în 2020 se va purta altceva. Am tatuaje la rândul meu, mai prost făcute, mai bine făcute, dar eu gândesc altfel. Acestea chiar  mă reprezintă. Făcându-mi-le singur, ele sunt oglinda nivelului la care eram atunci când le-am făcut. Este o istorie. Nu vreau să-mi acopăr trecutul. Ridurile reprezintă modul în care au ales să-şi trăiască viaţa. Aşa şi la mine”.

La 3 ani desena deja. Era un hobby, dar a dat la liceul de arte plastice, şi a picat, primul pe listă. S-a întristat peste măsură. „Mama m-a susţinut dintotdeauna. Ea făcea parte dintr-o familie puţin mai aristocrată. Mi-a susţinut visurile. M-a liniştit şi mi-a spus că pot fi autodidact, pot studia şi singur. Aşa că am învăţat în paralel cu prieteni care făceau asta la liceu. Am învăţat mult de la prieteni. Aşa am ajuns să tatuez. Lucram ca şi grafician pentru o firmă. Am citit un anunţ într-un ziar că un salon de tatuaje din Budapesta căuta graficieni. Eu am spus că merg să văd ce şi cum. Aveau nevoie de un om care să le creeze modele. Am avut norocul să am fantezie din belşug şi m-au ales. În timp ce eram acolo m-au întrebat dacă nu vreau să învăţ şi meseria asta. Urmăream tot ce se întâmpla, era normal să fiu dornic să învăţ, aşa că ei au vrut mai repede pe cineva din interior pe care să-l înveţe meserie decât unul care vine din afară”, spune Tibor Szente.

Şase luni a mâncat ucenicie pe pâine. Fiind graficianul acelui salon a avut avantajul că nu trebuia să plătească ucenicia. Noaptea lucra ca ajutor de bucătar într-un bar, ziua era la salon. Când se odihnea ne-am gândit să întrebăm. „La vârsta aceea nu dormi foarte mult. Aşa am învăţat să tatuez. Sunt unul dintre puţinii care au avut şansa să înveţe la un salon. Nu mă gândisem niciodată că pot face această meserie. Mulţi tatuatori din România au fost autodidacţi, au greşit de sute de ori până au învăţat. Ca să le iasă o singură dată. Nu am avut voie să pun mâna pe nimic. În general, se învaţă pe o piele sintetică, un fel de cauciuc siliconic. Eu am învăţat pe hălci de carne. Pe carne de porc. Cumpăram carnea şi tatuam pe ea. Aşa se învaţă. Eu tatuam, dar meşterul tatuator lua carnea. Aveam de unde să fur meserie, avea încredere în mâna mea”, povesteşte Tibor.

Pentru examenul final i s-a spus să aducă un prieten, care nu va plăti tatuajul, fiind un experiment. „Aşa am făcut. Acum mi-ar lua o oră, atunci mi-a luat vreo opt. Trecerea de la carnea aceea de porc la organismul viu, care simte, te stresează. Eşti ca la operaţie. Simţi că-l chinuieşti pe acel om, şi mai era şi prietenul meu”, afirmă graficianul.

După ce şedinţa de tatuaj se încheie, este mai mult decât necesar ca pielea să fie îngrijită corespunzător.  Are nevoie de hidratare, apoi de curăţenie. „E un proces de vindecare acolo, este ceva firesc. Pielea este vătămată şi are nevoie de vindecare. Sunt tatuaje cu multe detalii, o şedinţă care trebuie să dureze trei ore, atât suportă organismul în stare de relaxare, după care începe să se apere. Dă durere şi nu mai e aşa de eficient. După o şedinţă, chemi clientul după alte zece zile. Sunt unele lucrări care pot fi făcute într-o şedinţă. Îngrijirea tatuajului reprezintă 75% din rezultatul final. Există creme făcute special pentru aşa ceva care au Vitamina A şi D, dar şi extracte de plante, care ajută culoarea să rămână cât mai vie şi strălucitoare. Există unele creme care mătuiesc culoarea. Acestea sunt detalii pe care trebuie să le cunoşti dacă eşti un profesionist adevărat”.

Un artist are nevoie de libertate. Are nevoie ca imaginaţia sa să nu fie îngrădită, aşezată în tipare. „Dă-mi voie să explodez pe hârtie! Nu mă pot limita la o planşetă, un spaţiu oricare ai fi el, să fiu îngrădit. Unde e libertatea mea? Lasă-mă să fiu altfel dacă asta vreau! Uite, Dali... Este unul dintre simbolurile exprimării fără limite. Dacă a vrut ca o femeie să aibă sertare, aşa a făcut. De ce nu? Aşa a vrut el. Mie, una din o sută de lucrări îmi place. Perspectivele ar trebui să fie diferite la fiecare om. De exemplu, toată lumea îl vede pe Iisus de jos în sus pe cruce. Dar ce se întâmplă dacă e văzut de sus în jos, cine îl vede pe El aşa?  Eu am vrut să-l văd aşa. De ce nu...”, crede Tibor.

A citit enorm. A avut norocul să aibă o mamă de la care să înveţe. A fost şi moştenire, fără doar şi poate. Se consideră norocos. „Eu vizualizam tot ce citeam. Ascultam muzică clasică acasă, pentru că mama venea din acea zonă. Tata avea şi el aria lui de manifestare, iar eu aveam astfel un câmp larg din care puteam să aleg. A dus mama desenele mele unui psiholog şi acesta i-a spus că am desenat muzica. A arătat cu precizie unde era Mozart... Desenam ce auzeam... Deci, muzica este factorul care contribuie extraordinar la creativitate. Nu trebuie să ai o stare sufletească, trebuie să ţi-o creeze ceva. În salonul meu, unde nu primesc clienţi decât cu programare şi recomandare, oamenii se liniştesc. Le place. Asta am şi urmărit. Să fac un loc unde emoţiile de dinainte de tatuaj să nu existe. Tatuajul marchează un moment din viaţă. Tu vrei să te exprimi ca persoană, faţă de cineva sau faţă de publicul larg. Este exact ca şi oamenii care trec cu maşina pe lângă tine cu muzica dată la volum mare. Vor ca toţi cei din jur să asculte ce ascultă ei. Acesta este şi  tatuajul. Te reprezintă, dar nu e opera ta. Prin altcineva te exprimi. Mie îmi place, de exemplu, să fac tatuaje la vedere, cred că e vorba de puţin orgoliu aici, că opera mea este vizibilă. Aşa mă exprim eu. În cazul în care a ajuns pe piele înseamnă mult”, mărturiseşte graficianul.

 A lucrat până de curând în Irlanda, la Dublin. Dar a simţit că acasă este locul unde sunt rădăcinile sale şi mai ales familia, fără de care viaţa nu este deloc uşoară. „M-a legat Irlanda doar faptul că sunt născut de ziua sfântului Patrick. Toată lumea e atrasă de vraja ei, de zâne, de spiriduşi, de verdele ei. Când ajungi acolo îţi dai seama că nu e totul atât de verde. O zi e minunat, dar nu e locul tău. Nu poţi trăi acolo. Poţi să-l vizitezi, să-ţi lase o amprentă în suflet, dar nu e locul tău. Noi, românii, nu avem genul acela de gândire, avem alte aşteptări, alte standarde. Irlandezii sunt oameni foarte simpli, modeşti. Nu sunt aşa de şcoliţi ca noi. Noi suntem mai fiţoşi, nouă ne place să vădă lumea că ştim, că am auzit, că ne pricepem. La ei nu. Dacă nu ştiu ceva, ei întreabă. Se mulţumesc cu faptul că nu ştiu. Au o altă mentalitate. Stau în cochilia lor, îşi fac treaba, se duc acasă, se îmbată şi o iau de la capăt dimineaţă. Că a doua zi le e rău, îi doare capul, nu e o problemă. În Irlanda, dacă nu te duci la muncă o zi singura scuză acceptată este aceea că eşti mahmur. Băutul este una dintre chestiile tradiţionale irlandeze. Se bea din toate motivele. Am fost în multe ţări, dar ca în Irlanda nicăieri nu am văzut să se bea”, afirmă Tibor Szente.

De ce a revenit în ţară? De ce şi-a deschis salonul de tatuaj, care are şi un nume predestinate, T’ink Twice, Tibor Szente a răspuns sincer: „Aici am linişte, am libertate şi imaginaţia mea poate alerga cât vrea”…

Cei familiarizaţi cu convenţia de tatuaje ştiu deja că este o sarcină dificilă să alegi un artist sau act favorit. Fie că sunteţi fani ai tatuajelor, body piercingului, freak-show-urilor şi ai muzicii live, sau sunteţi doar curioşi să aflaţi mai multe despre această lume deosebit de controversată, cea de-a cincea Convenţie Internaţională a Tatuajelor este locul potrivit.