Gabriel Liiceanu, terorizat de spaima că Virgil Măgureanu l-ar fi putut otrăvi: "Hai să ne cărăm mai repede de aici, pentru că aş prefera să mor acasă"

Filosoful Gabriel Liiceanu relatează într-un editorial publicat în Revista 22 o poveste petrecută acum mulți ani, în care a trăit o zi întreagă cu spaima că a fost otrăvit de directorul SRI, Virgil Măgureanu. Î

În 1990, povestește filosoful, a fost invitat de Virgil Măgureanu la o discuție în sediul SRI . De teamă, Liiceanu l-a rugat și pe Andrei Pleșu să participe, precizându-i acestuia că nu are de gând să bea cafea, dacă i se va oferi, scrie Liceanu în Revista 22, în editorialul "O poveste cu cafea, cola și vin din 1990. Sau cum puteai deveni paranoic după mineriadă"

Înainte de a intra în biroul lui Mă­gureanu, îi spun lui Andrei:„– Fii atent, dacă ne dă cafea sau orice altceva, eu nu beau.“ „– Ce, ai înnebunit?“ apucă să-mi arunce Andrei şi intrăm. M-a izbit faptul că, văzut din profil, chipul lui Mă­gureanu, cu nasul răscroit în sus, te trimitea cu gândul la un cap de răţoi. 

În schimb, șeful de atunci al Serviciilor, Măgureanu i-a oferit Coca Cola.

Fără vize în America. Data la care vor fi eliminate definitiv

Coldea și Dumbravă, 720.000 euro pentru "optimizarea" sentinței lui Cătălin Hideg. Interviu la Realitatea

„– Ne pare rău, începe Măgureanu, de cele întâmplate în iunie şi aş dori să vă spun, domnule Liiceanu, că ţara asta are nevoie acum de intelectuali care să se angajeze şi să pună umărul la schimbare. Uitaţi, am aici o carte...“Şi se scoală de pe scaun îndreptându-se spre o bibliotecă. În timp ce deschide vitrina pentru a lua cartea, schimb repede paharul meu de cola cu al lui şi beau însetat. Pleşu mă priveşte cu ochi mari. Domnul director al SRI se întoarce la masă cu cartea, se aşază şi discuţia continuă. Aştept, relaxat de-acum, ca, la rândul lui, să bea. Dar nu se întâmplă nimic: paharul cu cola din dreptul lui Măgureanu rămâne neatins! Simt cum neliniștea crește în mi­ne. „– El de ce nu bea?“ îl întreb agasat pe Pleşu, când Măgureanu se ridică şi iese o clipă din birou. „– Pentru că e profesionist, îmi şopteşte Pleşu. Pesemne că toate paharele sunt otrăvite, dar el ori­cum nu se atinge de al lui. Înțelegi? E, la scenariul ăsta nu te-ai gândit...“ Într-adevăr, nu mă gândisem. „– Crezi că murim până diseară? îl întreb. Hai să ne cărăm mai repede de aici, pentru că aş prefera să mor acasă.“ I-am smuls lui Măgureanu, înainte de a pleca, promisiunea că va căuta în arhive manuscrisele Noica. Dar nu prea îmi mai ardea de nimic.

Liiceanu mai povestit ce  a urmat apoi. 

Până seara mi-am urmărit cu atenţie toate miş­­cările peristaltice, reproşându-mi amarnic că varianta cu Măgureanu care ar fi putut să lase paharul ne­atins îmi scăpase total din vedere. Şi-apoi, de ce Dumnezeu alesesem să mergem noi acolo? Ar fi fost mai bine să vină el la editură. Dar nici până seara, nici a doua zi, nimic nu s-a revoltat în viscerele mele. Către prânz – trecuseră de-acum 24 de ore – mi-am luat temperatura. Era normală. Se părea că scă­pasem cu viaţă...

La câteva zile după vizita pe care o făcuse, un tip îi sună la ușă lui Liiceanu și îi lasă, „din partea domnului director“, o lădiță cu șase sticle de vin alb. 

M-am tot învârtit în jurul lădiței câteva zile și am terminat prin a trage concluzia că n-ar fi fost nici o problemă să se fi introdus ceva prin dopul sticlelor cu o seringă, de pildă. Era mai prudent să nu le deschid. Dar ce să fac cu ele? Dacă n-aveau nimic, ar fi fost păcat să le arunc. Apoi mi-a venit ideea salvatoare: la prima întâlnire a Grupului, le-am dus la sediul GDS din Calea Victoriei. Bineînțeles, n-am deconspirat proveniența. Au fost primite – și băute pe loc – cu mare bucurie. În ce mă privește, învățasem din vizita la domnul Măgureanu ceva: paharul din fața mea a rămas toată seara neatins."