Masacrul de la Paris și un musical văzut recent, m-au făcut să mă gândesc la modul în care am învățat să gestionăm subiecte delicate.

"Fuck you, God" sau "Hasa Diga Eebowai" !

Cel puțin prima parte nu am are nevoie de traducere, nu-i așa? Pentru a înțelege și restul aveți nevoie să citiți tot textul. 

Nu știu dacă-s Charlie, dar tatăl meu sunt sigur că ar fi fost alături de ei. I-ar fi înțeles ca unul care a făcut această meserie peste 50 de ani. Gândindu-mă la acest lucru în dimineața asta, am făcut legătura între masacrul din Paris și un musical pe care l-am văzut la Londra: Book of Mormons. Și poate așa am înțeles puțin din ceea ce a vrut Charlie Hebdo.

Book of Mormons sste un show senzațional, pe care vi-l recomand dacă ajungeți pe acolo, o bășcălie de neînchipuit la adresa "Bisericii lui Isus Hristos a Sfinților din Zilele din Urmă", a credinței mormonilor într-o carte sfântă, descoperită de un profet, Joseph Smith jr. prin secolul 19.

Vorbim de o comunitatereală, mare, de creștini devotați și cred că unii dintre noi își mai aduc aminte de misionarii pe care-i întâlneam la București în anii '90. Toți cu cămăși albe, zâmbind și cu o Biblie în mână, sunau din ușă-n ușă, vrând să ne mântuiască sufletele chinuite de comunism. Erau cupluri, Fratele John cu Fratele Smith, făcând muncă de misionariat prin oraș. Au dispărut prin 1992-1993. Cam despre asta este vorba și în acest musical, numai că se întâmplă în Uganda. Poate că ajunseseră acolo după ce terminaseră cu Bucureștiul.

Revenim la musical. Plecați din Salt Lake City, misionarii au un mic șoc de la început. La un moment dat, într-un sat african, misionarii sunt puși în fața unei abordări locale, cel puțin ciudată. O filosofie întreagă rezumată printr-o propoziție. Prin care sunt explicate toate nenorocirile din Uganda, de la violuri la SIDA. 

Care sună cam așa : "Hasa Diga Eebowai". 

Și cântă împreună de câteva ori. 

Lumea (formată din câteva sute de creștini adunați în fiecare seară) zâmbește în sală. Este amuzant. 

După care ni se oferă și traducerea: "Fuck you, God!". 

Zâmbetele se transformă în hohote de râs. 

Și iar este înjurat D-zeu, și iar creștinii din sală râd. 

Bășcălia la adresa misionarilor mormoni continuă, cartea lor sfântă este făcută praf, sunt prezentați ca niște naivi și provinciali, unii din ei cu înclinații homosexuale, apare și D-zeu în ipostaze deloc onorante, iar creștinii din sală râd în hohote. 

Ca să fie clar, vorbim de un musical lansat în 2011 pe Broadway, în 2013 la Londra, care a luat nouă premii Tony (echivalentul Oscarului) și un premiu Grammy. Spectacolul este un succes garantat, încă se joacă cu casa închisă, poate și pentru că producătorii lui sunt cei care au lansat "South Park" și "Avenue Q". A fost apreciat de marile publicații ca unul din cele mai creative spectacole de la "Sunetul Muzicii" încoace, deși ia în derâdere cam tot ceea ce înseamnă fundament religios al unui grupări creștine. 

Vreți să știți care a fost reacția Bisericii Mormonilor? A cumpărat spațiu publicitar în caietele de program ale spectacolului pentru a îndemna la studiul Cărții lui Mormon, iar un reprezentant al lor a spus că pericolul nu este că oamenii au râs, ci că ar putea să ia în serios bășcălia de pe scenă.

Cam aici văd eu diferența între ceea ce s-a întâmplat la Paris, unde "Profetul a fost răzbunat!" cu rafale de mitralieră, lăsând zeci de morți și modul în care civilizația occidentală tratează abordarea contondentă a unor teme religioase.

Tatăl meu a fost unul din cei mai mari caricaturiști ai României, iar eu am avut privilegiul să cresc înconjurat de albume de caricaturi, pe care le răsfoiam zilnic, așa cum alți copii se uitau în cărți de colorat. Am învățat de la el că umorul unei caricaturi nu are nimic de-a face cu limitele impuse pe atunci de comunism, iar acum de convingeri politice sau religioase. O caricatură poate spune mult mai multe decât o grămadă de articole, iar adevărata măsură a valorii ei este dată de inteligența fiecăruia. Un caricaturist nu are altă armă decât creionul și o coală de hârtie. Iar principalul inamic al caricaturistului este lipsa de inspirație, nu mitraliera! O caricatură poate să și se pară deplasată, fără umor, sau dimpotrivă. Dar nu poate fi un motiv pentru a ucide!

Am o singură întrebare pentru cei care au susținut că desenele publicate de Charlei Hebdo au fost ofensatoare. Cât va mai dura până când veți putea înlocui caricaturile din Charlie Hebdo cu vreun realizator de talk-show sau om politic, sau chiar cu vreo postare de Facebook care v-a enervat? 

Acesta este adevăratul examen al unei civilizații!