Nu e un om de lume. Nu vine la TV, nu bea în crâşmele boemei, nu dă interviuri faţă în faţă pentru că priveşte cu maximă suspiciune actul jurnalistic şi, mai mult decât toate, e scump la vedere chiar şi pe scena de teatru. E precaut ca un leopard de zăpadă, cel mai puţin filmat mamifer de pe planetă; păşeşte imperceptibil şi şterge orice urmă a trecerii sale.

Florin Piersic jr. este antistarul total, o vedetă grunge care nu gustă ariile de operetă ale tatălui său, în primul rând pentru că i s-a făcut lehamite de această eternă comparaţie şi în al doilea rând pentru că nu suportă eşarfele albe de mătase asortate la cămăşi negre.

Îndelung calculată, imaginea de vedetă fantomatică a lui Florin Piersic jr. face parte tot dintr-un fel de star-sistem, unul subliminal, nişat la vârful lanţului trofic, întreţinând apetenţa publicului pentru tot ce este în cantităţi mici şi greu de obţinut. Piersic junior nu vinde o imagine, ci parfumul rămas în urma trecerii acelei imagini prin cadru.

"Nu e umilitor să apari într-o reclamă atâta vreme cât eşti plătit cum trebuie"

În urmă cu câţiva ani, ai declarat că nu vei juca niciodată în reclame. Acum o faci. E acesta un compromis financiar? Cât de mult te ajută onorariile din reclamele în care joci: e vorba de mii sau de zeci de mii de euro anual? Fără aceste contracte nu ai putea avea un venit decent în România?
Nu cred că am declarat vreodată că n-aş juca în reclame. Probabil că am spus că prefer să nu apar într-o reclamă în care să fiu unul dintre cei patru băieţi care ciocnesc o halbă de bere. Nu e umilitor să apari într-o reclamă atâta vreme cât eşti plătit cum trebuie. Nu spun sumele pentru că este o indiscreţie. Banii câştigaţi din reclame nu reprezintă în niciun caz sume neglijabile. Altfel n-ar mai juca niciun actor în reclame. Şi n-ar mai exista reclame. Iar televiziunile ar achiziţiona un film pe lună. Şi ar fi o plictiseală atât de mare că s-ar apuca lumea să citească iar cărţi.

"Mi-aş dori un agent care să aibă contacte în lumea filmului"

Eşti genul de artist pe care agenţiile se bat pentru a apărea în campanii publicitare sau depui eforturi susţinute pentru a obţine angajamente, mergând la nenumărate castinguri? Întreb acest lucru pentru a-mi da seama dacă, în general, actorii care nu câştigă suficient din teatru nu reuşesc să-şi crească veniturile pur şi simplu din comoditate (nu se înghesuie la castinguri, nu apelează la agenţi specializaţi etc.)?
Sunt un produs destul de marketabil, dar totuşi "de nişă". Dacă sunt chemat la un casting, mă duc. Bineînţeles în cazul în care consider că merită osteneala. Am un agent, dar el e mai degrabă un prieten cu care mă sfătuiesc atunci când primesc o ofertă. În cazurile mai importante, el e cel care discută aspectul financiar. Şi uneori, adică deseori, îmi interzice să mă duc la o emisiune TV sau să-mi pierd vremea întâlnindu-mă cu nişte oameni cu care n-am să reuşesc să comunic. Tipul e informat, aşa că am încredere în el şi-i respect deciziile. Omul încearcă să mă ferească de nişte situaţii imbecile. E drept, mi-aş da seama şi singur că nu e cazul să apar într-o reclamă la iaurt ca să-ţi povestesc ţie ce "tranzit" bun am eu.

Acum câţiva ani, am luat un casting la o reclamă pentru şerveţele. Reclama era chiar haioasă, avea poantă, nu era deloc rea. Dar când am ajuns la locul filmării, mi-am dat seama că şerveţelele alea erau, de fapt, suluri de hârtie igienică. Noroc că nu semnasem nimic. Există situaţii în care imbecilitatea nu e evidentă, ea riscă să apară mai târziu, când tu deja ai filmat reclama şi nu mai poţi îndrepta nimic. Şi atunci e bine să te sfătuieşti cu cineva competent.

Nu am un contract cu omul despre care-ţi spuneam, deci, tehnic, el nu e pentru mine un adevărat agent. Mi-aş dori un agent care să aibă contacte în lumea filmului, pentru că acum sunt la o vârstă la care pot face nişte lucruri bune ca actor de film, ţinând cont şi de experienţa acumulată.

ACTORII N-AU PRIVILEGIUL MANELIŞTILOR

Publicul aplaudă, nu aruncă teancuri de bani

Ai avut o ofertă de la televiziuni pentru a juca în telenovele? Ai accepta sau ai refuza? Maia Morgenstern face acest lucru, motivată nu doar de provocarea profesională, ci şi de recompensele financiare. Dar ai juca într-un film american de categoria B, cu un scenariu la fel de pueril?
Am avut nişte oferte pentru telenovelă, dar m-am autoeliminat. Pentru că am cerut nişte sume prea mari, fiind conştient că nimeni n-o să-mi plătească asemenea onorarii. Iar un film american de serie B o să arate mai bine decât orice telenovelă. Cel mai important lucru e experienţa pe care o capeţi doar în faţa camerei de filmat.

Există în America actori mari care şi-au început cariera jucând în tot felul de seriale stupide. Şi-au făcut mâna, s-au rodat, volumul de muncă i-a făcut să dezvolte în timp o tehnică perfectă. E ipocrizie să condamni un actor că joacă într-o telenovelă. Actorul câştigă experienţă şi bani, iar publicul-ţintă e fericit. Şi tu, dacă ţii la Maia Morgenstern, schimbă canalul când o vezi în chestia aia idioată.

Sunt artiştii printre nedreptăţiţii statului social? La teatrele bucureştene se joacă "sold-out" toată stagiunea, zeci de mii de oameni văzând un spectacol. Onorariul unui actor pentru o piesă este de 200-300 de euro, pe întreaga stagiune. E o disproporţie între actul prestat şi compensarea materială?
Actorii vor fi întotdeauna prost plătiţi. Şi aici mă refer în special la actorii care joacă în teatru. Dar aşa merg lucrurile. Marius Manole o să se dea peste cap şi o să joace în zece spectacole deodată. Şi o dată la şase luni o să intre în spital ca să se refacă. Iar alţii o să strângă cureaua.

Actorii simt că sunt răsplătiţi doar atunci când ies la aplauze şi simt că sacrificiul lor n-a fost inutil. În momentele alea ei trăiesc nişte senzaţii pe care niciun om obişnuit nu şi le poate imagina. Da, e adevărat, aplauzele alea nu ţin de foame, nimeni din public nu s-a gândit să arunce în actori cu teancuri de sute de euro, actorii n-au privilegiile maneliştilor. Dar eu am să continui să le fiu recunoscător actorilor fiindcă se întorc pe scenă pentru un salariu de mizerie şi publicului pentru că vine la teatru în loc să se masturbeze pe Taraf TV.

ARTISTUL TRĂIEŞTE CÂT TIMP ADUCE CEVA NOU

"Marius Manole e un supraom care îşi forţează limitele"

Marius Manole joacă în nouă spectacole ale Teatrului Naţional Bucureşti, în această stagiune, din care şase sunt roluri principale. Are un salariu net de 1.100 de lei. Cum comentezi, în general, nivelul de salarizare din teatrele româneşti? E o recompensare normală într-un sistem public, în vremuri de criză? Sau e o subapreciere crasă a meseriei de actor?
Marius Manole e un supraom care îşi forţează limitele. Nu glumesc deloc. Îl admir, dar nu sunt în stare să fac ce face el. Şi dacă mă întorc în timp ca să văd ce făceam la vârsta pe care o are azi Marius, n-o să văd mare lucru. Eu m-am capacitat doar pe perioade scurte. Atunci când am lucrat la "Sex, drugs, rock and roll", de exemplu. Sau la lungmetrajul "Fix Alert". Am trăit atunci nişte luni de cantonament.

Marius Manole e tot timpul în cantonament. De-asta n-am cum să-i iert pe cei care-i găsesc lui Marius vreun nod în papură. Când eram angajat la Teatrul Mic, eram prea cu capul în nori ca să număr banii pe care-i primeam sau ca să socotesc în câte spectacole joc şi câţi bani mi s-ar cuveni de fapt. Iar eu mă descurcam cum puteam. N-am plecat din Teatrul Mic din cauza faptului că primeam bani puţini, ci pentru că le stăteam în coaste. Şi mi s-a părut foarte cool să fiu deodată fără stăpân, al nimănui, liber.

După câteva luni mi-am dat seama că banii ăia, aşa puţini cum erau, îmi foloseau ca să-mi plătesc birurile şi dările. Şi am dezvoltat o disperare absolut firească. M-am apucat de tradus un roman, probabil ca să n-o iau razna. Aia a fost o muncă folositoare, dar aveam să-mi dau seama de-abia mai târziu de asta. Erau zile în care nu mai puteam să scriu pentru că mă durea mâna, şi atunci scria maică-mea şi eu îi dictam. Şi încetul cu încetul munca de traducător m-a acaparat. Am tradus multe piese americane, majoritatea au rămas într- un sertar. Şi toate materialele astea s-au dovedit a fi o muncă necesară de pregătire pentru "Sex, drugs, rock and roll", care a fost adevărata schimbare de macaz.

La ora asta, n-am carte de muncă sau contracte permanente. Am doar două colaborări cu Teatrul Metropolis, un loc în care mă simt ca acasă. Poate din cauza oamenilor de acolo.

"Am acces la toate nivelurile de categorii sociale"

Eşti, în acest moment, un artist împăcat cu sine? La 42 de ani eşti considerat un artist consacrat. Îţi asigură acest statut un standard de viaţă ridicat, aprecierea unanimă a maselor largi, dar şi a regizorilor care se bat pentru a te avea în piesele sau filmele lor? Care e nivelul împlinirii materiale şi profesionale a unui artist matur, la 42 de ani?
Probabil că n-o să fiu niciodată împăcat cu mine însumi, liniştit, fericit sau cum vrei să-i spui. Am momente de fericire şi de linişte, ca oricare alt om. Dar sunt doar momente. Dacă e să mă întorc la bani, cu toate că banii nu prea au legătură cu arta, sunt conştient că un artist nu există decât atâta vreme cât aduce permanent ceva nou.

Pot să fac o paralelă ridicolă, dar reală. Botezatu e un personaj de tabloid care se zbate ca peştele pe uscat să apară în fiecare zi, măcar într-un ziar, dacă nu într-o revistă sau la televizor. De ce? Pentru că ştie regula asta de marketing: dacă dispare câteva luni, nu mai există. Şi poate că e de admirat aici ambiţia omului. Şi-a propus să urce sus de tot şi a reuşit. "Sus de tot" e aici un reper valabil doar pe scara lui de valori, nu şi pe a mea.

Un actor are aceeaşi problemă, păstrând proporţiile. Să presupunem că faci un film şi lumea te laudă. Şi peste o săptămână apare alt film, mai bun, mai atractiv. Trebuie să apari urgent cu ceva nou, altfel te învecheşti. Ăsta a fost de fapt paradoxul cu "Sex, drugs, rock and roll": că s-a jucat trei ani cu sala arhiplină. Marketing? N-a avut decât nişte afişe A4 şi premiul ăla de la Gala UNITER, la care se uită 0,1% din ţara asta. Toată reclama era din gură în gură. "Băi, trebuie să mergi să vezi spectacolul ăsta." Aşa au mers lucrurile.

A fost o excepţie de la regulă. Dar regula nu te prea iartă, în general. Hai să nu mai vorbim de sume şi de statutul meu social, că nu-mi place. I-am spus la un moment dat cuiva un lucru foarte adevărat: anume că nu fac parte din nicio categorie socială. Mai explicit, am acces la toate nivelurile. Şi reuşesc să comunic cu oamenii, oriunde s-ar situa ei pe scara socială.


TRUNCHIUL ŞI AŞCHIA. Florin Piersic jr. e plictisit de întrebarea: „Suferi de
sindromul fiului cu tată celebru?”. Consideră că a dat de mult răspunsul