Era mai singură decât moartea. Înconjurată doar de pisici cu nume și înfățișări diferite, suferea cumplit de lipsa unei ființe cu două picioare, care să-i răspundă în cuvinte articulate, umane. Ana rămăsese văduvă în urmă cu 8 ani și, de atunci, ușa casei ei era atât de ferecată, că nici cu turcii n-o puteai deschide.

Avea 73 de ani și multe regrete. Trăia într-o căsuță dărăpănată, aproape de marginea orașului, fără ca cineva să se preocupe de viața ei. Răposatul fusese singurul ei sprijin, dar o părăsise, lovit de un cancer la plămâni.

- Nu mai fuma atâta, Ioane, că se cască pământul sub picioarele tale. O să mă lași văduvă înainte de vreme, îi spunea ea.

- Lasă, Ană, că se miluiește Dumnezeu de mine. Măcar să trăiești tu, cât oi face eu umbră pământului.

- Ce vorbești? Tusea asta cheamă a colivă, Ioane.

- Hai, nu mai cobi. Îți promit că nu mor înaintea ta.

Dar promisiunile sunt făcute ca să fie încălcate, iar Ana, rămasă fără bărbat, s-a mâniat aspru pe Dumnezeu:

- Mai bine ne luai pe amândoi.

L-a jelit singură, iar pe marginea gropii stăteau doar popa și groparii. Copii n-aveau, că Ion nu-și dorise. Amândoi fuseseră profesori, iar Ion credea că e ajuns.

Dar să lăsăm fugara introducere și să intrăm în poveste. Curtea casei, ce nu era mai mare de o sută de metri, adăpostea, laolaltă, cutii de carton, sticle de plastic, crengi uscate, buruieni, puține flori și multe pisici. Vreo trei cireși uscați, cu ramurile goale și noduroase ca niște schelete, completau peisajul unei curți bântuite. Casa era bătrână și doar structura solidă o ținuse în picioare atâta amar de vreme. Două ferestre mici și cam strâmbe, ca două pete, mai mult o urâțeau.

Singurul lucru pe care nu-l găseai aici erau șoarecii și șobolanii.Ceata de pisici îi alungase pe toți. Vecinii Anei erau disperați din pricina mirosului. Făcuseră zeci de plângeri și sesizări pe la toate autoritățile. De fiecare dată lucrurile se terminau la fel – amendă, confiscarea pisicilor, plânsete și blesteme, scurtă fericire în cartier.

Ana simțea că lumea i se destramă, iar durerea ei, prea adâncă să poate fi liniștită de lacrimi, i se citea în ochii uscați și goi. Sufletul ei se atașa de fiecare blănoasă ce-i mieuna la fereastră și nu putea pricepe răutatea vecinilor.

Noroc că uitarea șterge tot și Ana își relua viața, de fiecare dată, ca și cum ar fi fost prima. Hoinărea pe străzi zile întregi, ca să-și refacă armata pisicească, nimicită de oameni fără suflet.

E miezul verii și o căldură de nesuportat amorțise totul în jur. Curtea Anei parcă intrase în putrefacție. Fecalele pisicilor atrăgeau magnetic cirezi de muște și bărzăuni, iar puricii își construiseră un adevărat regat aici.

- Jur că îi dau foc nenorocitei ăsteia, se văita vecina din spate. Ar trebui să o internăm la nebuni.

- Mai bine sunăm la niște televiziuni, își dădea cu părerea bărbatusău.

- Nici vorbă, n-am chef să mă văd la știrile de ora cinci. Mâine mă duc să cumpăr otravă. Numai așa scăpăm.

În vremea asta Ana, fericită, se îndopa de seriale și mângâia pisici. Mâinile ei, fața și gâtul erau brăzdate de zgârieturi, iar restul corpului se umfla, din loc în loc, din pricina puricilor sătui doar de sângele pisicesc.

- Stela, pe unde ai umblat de ești iar borțoasă? Abia au făcut ochi pisoii Martei. Ce-i aici, creșă? Luna viitoare te castrez dacă nu te cumițești.

Mâța o privea nepăsătoare, în timp ce-și murdărea mustățile într-un castron cu ciorbă, lăsat pe marginea mesei.

- Pleacă de lângă mâncarea mea, hoațo.

Nici n-a terminat de vorbit, că a primit o mușcătură ce i-a făcut pielea să sângereze.

- Ești o pisică rea. Ieși afară!

Și-a scufundat degetul însângerat într-o cratiță și a simțit cum o ia amețeala. Ce să fie asta?

- Cred că mor, Tomas. O să rămâneți singuri, copiii mei.

O gheară puternică îi strângea pieptul, oprindu-i respirația. De data asta venea din interior. Inima îi bătea ca un ciocan, iar tâmplele îi zvâcneau neregulat.

- Infarct! Asta e...

Cu ultimele puteri a sunat la salvare. Nu spera să scape cu viață. Ambulanța a oprit în fața porții, cu sirenele în alertă. Vecina din spatele casei tocmai trecea pe acolo, cu două pungi de otravă în mână.

- Să vezi că moare baba, și-a spus cu bucurie.

- Cunoașteți pe cineva la adresa asta? A întrebat-o șoferul ambulanței.

- E o bătrână singură, a pățit ceva?

- Am primit un apel.

- Stați că intru eu să văd despre ce e vorba.

Vecina a împins cu putere poarta ruginită, urmată de doctorul aflat pe ambulanță.

- Dumnezeule, ce-i în curtea asta?

- N-ați văzut nimic!

Au bătut la ușă, dar nu se auzeau decât tropăiturile pisicilor. Au intrat cu o oarecare teamă și au găsit-o pe femeie zăcând în mijlocul casei. Imaginea era înspăimântătoare – multe pisici stăteau călare pe trupul bătrânei.

- George, trebuie să vezi asta. A strigat doctorul către șoferul ambulanței.

- Sfinte Sisoe, ce dracu pute aici?

- Vezi să nu calci în căcatul ăla de lângă ușă. - Hai să vedem dacă-i moartă. Are puls! Cred că a împrumutat din viețile pisicilor. S-o scoatem de aici până nu murim și noi. Adu targa.

Ana trăia, dar iși pierduse cunoștința. Rămasă singură în casă, vecina a început să împrăștie otrava. Călca cu teamă pe pardoseala ce scotea un sunet ca un fel de tuse. Încerca să fie stăpânită, dar o cam speria vecinătatea felinelor care o priveau gata de atac. A tras ușa după ea cu respirația tăiată. Era mulțumită. N-a povestit nimănui isprava.

Ana nu făcuse infarct. Era doar ușor anemică și slăbită. A doua zi i-au dat drumul acasă, mai mult din pricina mirosului ei. S-a urcat într-un tramvai și a pornit spre casă. Avusese un vis ciudat și parcă simțea că ceva nu e în ordine. Curtea era pustie. Nici urmă de pisici, iar ferestrele casei păreau încuiate.

- Stela, Marta, unde sunteți?

Nimic. A deschis ușa cu gânduri negre. Moartea își făcuse de cap. Dragele ei pisici zăceau fără suflare, umflate și pline de spume. Ochii Stelei păreau sângerii iar burta ei, plină de pisoi nevinovați,. era nemișcată. Ana a îngenuncheat la fiecare în parte, cu mâinile împreunate a rugă și disperare. Lacrimile îi spărgeau ochii, lăsând dâre pe obrajii ofiliți. Le-a adunat pe toate în mijlocul casei și le privea. Un morman de suflete blănoase, ce începeau să se descompună.

- Copiii mei iubiți, o să vă răzbun moartea. Numai nemernica aia din spate putea să facă așa ceva, sunt sigură.

Ana a început să caute urmele crimei prin casă., dar pisicile mâncaseră tot. Epuizată de suferință și oboseală, s-a gândit că e mai bine să amâne răzbunarea până a doua zi. Dar liniștea cumplită îi spărgea timpanele.

- Mai bine-mi fac o cafea, să nu mă ia somnul.

Toate vasele și cratițile erau împrăștiate pe jos. Vecina avusese grijă ca nicio pisică să nu scape. Ana a luat un ibric aflat pe marginea unei măsuțe, în care erau câteva degete de apă, cu gândul să-și pregătească o cafea. Tulburată fiind, nu s-a gândit să înlocuiască apa. Sorbea încet, cu înghițituri mărunte și zgomotoase.

- Îi venim noi de hac, grasei ăleia. Îi dau foc la casă, asta o să fac.

Viața ei era năruită a nu știu câta oară. Simțeai gustul amar al suferinței, ca și cum ar fi înghițit-o cu lingura. Sau poate era din pricina cafelei fără zahăr. Avea un gust straniu, necunoscut.

Dimineața a găsit-o în fotoliul ei. Nu dormea, doar murise. Otrava acționase lent, ajutată de oboseală și trupul slăbit al femeii. Un morman de pisici otrăvite, vegheate de stăpâna lor ce avusese aceeași soartă. Vecina nu ratase niciun loc în care să nu pună otravă, chiar și în ibricul de cafea.

Soarele arzător și canicula au grăbit vestea morților.

- Ce-i cu duhoarea asta de mortăciune din casa Anei? Vorbeau vecinii de vizavi.

- N-am văzut-o de mai bine de o săptămână. Am auzit că a luat-o salvarea. Te pomenești că or fi murit mâțele de foame. Ar trebui să sunăm la poliție.

Ce-au găsit acolo nu vor uita niciodată. Numai focul ar fi putut să alunge mirosul și imaginea pentru care nu există cuvinte să o descriem.

Rezultatele autopsiei au declanșat o anchetă penală. O mână criminală săvârșise un adevărat carnagiu. Audiați ca martori, doctorul și șoferul ambulanței au descris-o, în detaliu, pe femeia care îi ajutase să intre în casa Anei. Părea o vecină de treabă. Cercul suspecților începea să se strângă. Vinovata a negat totul și a cerut avocat.

Procuroarea, mare iubitoare de pisici, a mers pe urmele otrăvii. Cu foarte mult noroc, l-a descoperit pe cel care o vânduse. Vecina era, din nou, cea care o cumpărase și singurul suspect. S-a cerut arestarea ei preventivă, dar fața de gospodină autentică și mamă devotată, au scăpat-o de gratii.

Amprentele găsite în casa morții se justificau prin ajutorul dat celor de la ambulanță.

- Dacă nu eram eu, nu știau să intre în casă. Am vrut doar să fac o faptă bună.

Și totuși, moartea nu putea să rămână nepedepsită...